La naiba cu clasa muncitoare

Intre liberalizare, prabusirea imperiilor financiare, caderea burselor, manageri care-si parasesc biroul cu cutia de carton sub brat si un bonus stratosferic in portofel, se raspandeste pretutindeni, in declaratiile oficiale si in politica de doi bani, dispretul fata de munca.

Cei din generatia mea, care au avut de infruntat ‘68-ul la o varsta intre 35 si 40 de ani, prea batrani pentru a fi studenti prinsi in revolta si prea tineri pentru a fi patriarhi respectabili, scapati de confronter, au fost multa vreme santajati de clasa muncitoare. Nu ma refer la clasa muncitoare in sine – sarmanii de ei aveau problemele lor – ci la adoratorii burghezi de stanga ai acesteia care, invocand nasterea unei stiinte proletare, te intrebau ce sens ar mai putea avea sa te ocupi de Dante, de Kant sau de Joyce. Si intrucat intentia era, intr-un fel sau in altul, sa se discute in continuare de ei si intr-o facultate ocupata (ajungea s-o vrei si era pe deplin posibil) ne chinuiam sa aratam ca, pe termen lung, si cunoasterea lui Dante sau a lui Joyce putea contribui la emanciparea clasei muncitoare.

Hai sa ne imaginam cat de usurati au rasuflat multi dintre noi cand au descoperit ca a luat sfarsit perioada cand muncitorii nu aveau nimic de pierdut in afara propriilor lor lanturi, pentru ca de-acum, avand de pierdut televizorul, frigiderul, masina si vizionarea multor vedete tv in fiecare seara, votau cu Berlusconi si Bossi – redirectionandu-si propria furie de la capitalisti la extracomunitari. Comportamentul proletarilor de odinioara a devenit cel tipic subproleriatului. Ce bine, s-a exclamat, nu mai trebuie sa ne facem griji pentru clasa muncitoare! Sunt mai saraci acum decat in urma cu cativa ani? Dar ei au preferat patrulele de strada sindicatelor. Eliberati de santajul clasei muncitoare, vom scrie acum nu doar despre Dante, ci chiar despre Il Burchiello(1) si, precum personajul principal din “In raspar”(2), vom pune pe covorul nostru persan o broasca testoasa cu carapacea incrustata cu rubine, turcoaze, acvamarine si ochi de pisica verde asparagus.

Dincolo de nemultumiri, clasa muncitoare a devenit invizibila: muncitorii, cum spunea Ilvo Diamanti(3), nu mai reprezinta o masa critica si ne dam seama de existenta lor doar cand mor la locul de munca. Gasesc acest citat aproape la inceputul unui extrem de iritat si amar pamflet de Furio Colombo, intitulat “Plata”. Dupa titlu si dupa o imagine destul de stahanovista a copertei, te-ai astepta la un alt tip de discurs cu privire la clasa muncitoare, dar in text nu se pomeneste clasa muncitoare ca si cum, de-acum, odata cu descalificarea sindicatelor, sfarsitul ideologiilor, nasterea noilor partide ce au absorbit de la dreapta nemultumirile ce erau pe vremuri ale stangii, aceste denumiri si-ar fi pierdut orice interes. In aceasta carte nu se vorbeste despre disparitia clasei muncitorilor, ci de disparitia muncii.

Ideea poate parea bizara, dar daca stai sa te gandesti bine, intre liberalizare, prabusirea imperiilor financiare, caderea burselor, manageri care-si parasesc biroul cu cutia de carton sub brat si un bonus stratosferic in portofel, se raspandeste pretutindeni, in declaratiile oficiale si in politica de doi bani, dispretul fata de munca. Excesiv i se pare mereu Confindustriei(4) costul mainii de lucru, intreprinderile fac tot ce pot pentru a dizolva marile centre de productie intr-o multime de persoane care nu se cunosc intre ele, sed in provincie la un calculator si lucreaza la proiect fara garantii de continuitate, transformarea marilor companii din locuri unde se producea (asadar, era nevoie de mana de lucru specializata) in pachete de vandut si revandut, prin urmare cu atat mai apetisante pe piata financiara cu cat sunt mai reduse costurile, a facut acceptabile, fara indignare si stupoare, campaniile impotriva sindicatelor (de-acum considerate niste lipitori parazitare) si chiar cele impotriva muncitorilor insisi. Si aici, chiar daca probabil prea fidel programului unui pamflet, iata descrierea unui ministru Brunetta(5) al carui adevarat obiectiv “nu e sa aduca justitia si meritocratia in administratia publica”, ci mai curand “sa denigreze munca, s-o ridiculizeze si s-o faca de rusine, sa arate latura infama si cam meschina a functionarilor publici”.

Dar, lasand la o parte intentiile lui Brunetta, iata ca se contureaza un alt fenomen: daca pe vremuri problema era aceea de a acorda oamenilor muncii suficient timp liber, astazi tuturor li se daruieste un “timp gol”, cel al asteptarii unei prime slujbe, cel intre o concediere si subscrierea la nou contract pe perioada determinata, cel intre inceputul si sfarsitul unei perioade de somaj tehnic. In fine, cum sa le ceri sa se recunoasca drept facand parte dintr-o clasa, cu probleme comune, celor care, chiar daca inca muncesc, o fac din ce in ce mai putin impreuna cu ceilalti, pe perioade tot mai scurte si vad ca munca nu mai este deloc onorata, ci suportata ca un accident cu viata de-acum extrem de scurta, cand o miraculoasa automatizare, chiar si fara niciun operator la tastatura, ar fi rezolvat problemele economice, si toti ne-am bucura de o libera si infinita circulatie a produselor “subprime”?

——————————————————————————–

1. Il Burchiello, poet si barbier din Florenta, pe numele lui adevarat Domenico di Giovanni (1404-1449)
2. “In raspar” (in original “A rebours”) este un roman simbolist care i-a adus celebritatea autorului francez Joris-Karl Huysmans
3. Ilvo Diamanti, politolog si eseist italian
4. Confindustria (Confederazione Generale dell’Industria Italiana), federatia patronatelor italiene
5. Renato Brunetta, ministru al administratiei publice

Umberto Eco
sursa: businessmagazin.ro