România e o ţară coruptă. Deşi locuitorii ei cunosc adevărul, marea indignare populară e doar o mare ipocrizie.
Cică murdăria ar fi bună, zicea o reclamă la detergenţi. Bunica mă bodogănea că nu e. Pentru a-mi spăla pantalonii de noroi şi petele de sirop din maiou (aşa-s copiii, nu iau nimic în serios), îşi pierdea timpul frecând şi spălând… Fără murdărie, n-ar mai fi fost nevoie nici de săpunul de casă (pe care-l pregătea în lighean), nici de leşie, nici de apa de ploaie (strânsă în hârdaie, sub burlan). Azi, pot să spun şi eu: corupţia nu e, privită mai de depărtişor, decât o murdărie moral-economică, în care o mână trebuie s-o îngăleze pe cealaltă, iar amândouă, obrazul. Nimic nu mişcă, nimic nu se transformă dacă nu intră în circuitul negru al banilor şi traficului de influenţă din natură. Din natura umană, fireşte. Aş adăuga: în România, justiţia, poliţia, administraţia, învăţământul, politica, afacerile, religia – toate sunt atinse de aceeaşi boală endemică. Individul normal nu mai poate răzbi în aerul împuţit al realităţii româneşti. Te corupem sau pleci! Excepţiile sunt atât de firave, încât, instinctiv, îl bănuim, îl înjosim pe acela care nu s-a spurcat încă. Să fie oare o boală naţională? Să fie specificul nenumit al poporului român?
Poate că, într-adevăr, nu mai e nimic de făcut. Dar ar fi prea uşor să zic că da. Şi nici n-ar fi adevărat. Mi-aş jigni părinţii, profesorii şi prietenii. Aş jigni fraierii care nu s-au „căpătuit”, visătorii care îşi fac meseria cu dragoste şi frumoşii nebunii ai marilor idei. Însă, paradoxal, dacă ţara instituţionalizată n-ar fi coruptă până-n măduva instituţiilor, nici n-ar fi guvernabilă, aşa cum e acum! Preşedintele ar face vizite de curtoazie şi ar semna tratate bilaterale, Parlamentul ar da legi, Poliţia ar căuta infractori, iar Garda Financiară ar verifica chitanţele, plictisită. Nimic din toate astea nu se întâmplă. Corupţia îi leagă de sus până jos, într-o „şogoreală” generală (au pus botul, s-au mânjit, s-au înfrăţit la acelaşi bordel) şi nimeni nu mişcă-n front. Crede cineva că „statul” nu ştia de lăcomia sindicală, de orgia din vămi şi năclăiala din justiţie? Există vreun naiv să-şi închipuie că regii asfaltului s-au încoronat singuri, că mafia ţigănească a crescut în copac, iar băieţii deştepţi din energie ar fi propulsaţi de propria materia cenuşie? Cine poate jura că viloaiele şefilor de poliţie sunt trase din indemnizaţia de conducere? Posturile din administraţie sunt repartizate pe competenţe? Legile sunt date în folosul meu? În România, naşii, unchii, cumetrii mătuşile, bunicile şi nepoţii, dimpreună cu consătenii, au construit o vinovăţie generală, de tip feudal. Totul se ştie, totul „se tace”, e un şir infinit de clopoţei şi clopoţele cu limbă moartă.
Acela care se bucură cum cad capete pe eşfodul corupţiei, cine se mândreşte că se face lumină, în sfârşit, e un orb neghiob. Cad ghinioniştii şi supăraţii şi sunt imediat înlocuiţi. Plină de note informative, pe care le foloseşte în interes propriu, puterea actuală (preşedinţia, mai exact, cu gaşca de la servicii) are grijă să-şi biciuiască supuşii. Vă redau următorul dialog, fără comentarii. „Ce faci, bă, băiatule, ai semnat?” „Doamne fereşte, n-am semnat nimic!” „Băi, ia vezi, te-am văzut pe listă…!” „Io? Să fiu al… Lăsaţi, că de mâine nu mai sunt!” Şi ne mirăm că, în 24 de ore, Blaga şi-a pierdut suporterii. Ei bine, la asta foloseşte corupţia română! Hâc! Că e damă bună!
Florin Iaru
sursa: adevarul.ro
Adauga comentariu