C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Jurnalul unui dezertor: Moaşte care latră şi ne biruie

Am obosit să-i văd, să-i aud, să le contabilizez gesturile, vorbele mieroase, îmbâcsite de mătreaţa locului comun. Sunt aceiaşi. Neclintiţi din scaune, din privilegii, din averi. Dau impresia că se agită, că luptă pentru cineva, eventual pentru ceva, o cauză măreaţă. Aiurea. Agitaţia e statică. E agitaţia unui lac dornic să-şi menţină statutul lui de lac. Îi văd şi parcă văd un tablou grotesc şi faimos al lui Picasso, cu personaje, aceleaşi, de la începuturile lumii. Personaje care nu se mai isprăvesc, joacă în toate scenele şi în toate rolurile, neschimbate de nimeni. Lasă să se întrevadă că fără ele nu se poate, că trebuie să respirăm zilnic, până la moarte, numele lor, alifia lor, aroma lor de ploşniţă veche.

Credeam, când a căzut Ceauşescu, şi mă număr între cei care au rupt atunci gratiile, că n-o să mai întâlnesc oameni care ruginesc în scaune. M-am înşelat. Iată-i, eterni ca Împuşcatul, uneori mai abili şi mai însetaţi de putere ca el, sterpi la capitolul iubire de ţară – hă, hă, hă, ce mai e şi asta, că n-am auzit! – pungaşi în imobilism, staţionând activ sus, în timp ce lumea de jos se uită la ei, îşi dă brânci pariind pe unul sau pe altul. Sunt aceiaşi. Doar gloata pare în continuă schimbare şi fugă, gloata se agită, e mereu derutată şi pariază greşit. Gloata e, fără sincope, trasă în piept. Gloata a crezut că-l schimbă – iată unul din personajele care ruginesc în fotolii – pe Băsescu. Şi l-a schimbat cu Băsescu. Deschid televizorul şi când nu vorbeşte el, vorbeşte cineva despre el. E citat, reluat, lăudat. Printr-o stranie anomalie, într-un loc unii îşi îngăduie să spună că e rău şi bicisnic. Că rugineşte în scaun spre paguba poporului român. Ei spun, ei aud. Lumea, de la începuturile ei şi până azi, pare a se numi Băsescu. Copiii nu se mai pot naşte dacă n-ar exista acest nume, mamele n-ar putea alăpta, bătrânii n-ar putea muri împăcaţi. Se naşte o religie în care aproape toţi îl urâm, dar ne închinăm, printr-un automatism inexplicabil, moaştelor lui pitite scheletic într-o făptură care latră şi ne biruie.

Scena personajelor care ruginesc nu e doar aici. Lumea, întinsă şi mare, agăţată în îndeletniciri zilnice cum ar fi îndeletnicirea foamei, sau îndeletnicirea războiului sau îndeletnicirea de a muri mai iute decât îi e dat, e plină de personaje eterne. Unii au venit de curând şi deja par eterni. În Coreea de Nord e un personaj care rugineşte în numele tatălui şi chiar în numele bunicului lui şi dacă te uiţi mai atent chiar el e tatăl şi tot el bunicul. Nici America nu-mi pare străină de rugină. Nu-i mai văd şi nu-i mai ştiu pe americani decât prin numele şefului lor care, chiar dacă pare democrat, chiar dacă pare altcum, acaparează brandul unui popor. Europa, în copilăria mea, se chema Parthenonul de pe Acropole şi Scala din Milano şi Rembrandt. Acum se cheamă Barroso. Cine e acest personaj? Nimeni nu ştie, dar el devine zilnic Europa, se strecoară, se bagă în vieţi şi popoare, ruginind şi îngrăşându-se în scaunul lui pe care a învăţat să-l apere. Cine ne apără de personajele care au învăţat să-şi conserve rugina? Cine ne apără fiindcă singuri nu putem?

sursA: jurnalul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss