În 1956 apărea la Editura Gallimard romanul „Rădăcinile cerului”, „Les Racines du Ciel”, cel care avea să îi aducă lui Romain Gary premiul Goncourt. Critica şi opinia publică aveau să îl considere drept întâiul roman ecologic şi, nu peste multă vreme, tot el avea să genereze o ecranizare de succes, cu Juliette Gréco, Errol Flynn şi Trevor Howard, în regia lui John Houston. Păreau să fie zorii unei treziri de conştiinţă, iar mijloacele – cartea şi filmul – o promiteau.
În 1980, în prefaţa celei de-a doua ediţii a cărţii, autorul, aflat la 66 de ani, făcea o inventariere a câştigurilor morale ale acestei perioade. Implicit, a efectelor „de masă” ale operei sale. Îşi amintea cum, chiar în 1956, la o reuniune, într-un grup de 20 de jurnalişti notorii, cineva a pronunţat cuvântul „ecologie” şi doar patru dintre aceştia îi cunoscuseră sensul.
Trecuseră 24 de ani şi scontata trezire a lumii la conştiinţa binelui planetar şi a măsurii nu se produsese. „Timpurile nu s-au schimbat deloc de la publicarea acestei cărţi: se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele. Pătrunderea conştiinţei ecologice se loveşte de ceea ce aş numi inumanitatea umanului”, scria Gary în prefaţă, ştiind bine că răul care putea ucide Terra era prostia pură. Morel, apărătorul elefanţilor din roman, şi Africa Ecuatorială Franceză, locul întâmplărilor acestuia, nu erau decât simboluri: primul – o conştiinţă şi o atitudine, iar a doua – generozitatea şi frumuseţea Terrei. Faţă de ambele, prostia pură – generând lăcomie, goană după resurse, hiperconsumism şi conturi bancare – putea avea efecte devastatoare, distrugând planeta în numele progresului şi dezvoltării.
Romain Gary n-ar fi fost el dacă, totuşi, n-ar mai fi adăugat: „Pe întreg Pământul, forţele se organizează şi un tineret hotărât este în fruntea acestei lupte. El nu cunoaşte numele lui Morel, pionierul acestei lupte şi eroul romanului meu. Dar asta nu are importanţă. Inima nu are nevoie de un alt nume. Oamenii au dat întotdeauna ce a fost mai bun din ei pentru a păstra vieţii o anumită frumuseţe. O frumuseţe naturală.” Cuvinte contrastând cu întregul prefeţei, cu timpurile, ca o uşă lăsată întredeschisă măruntei şanse ca omul să devină altfel. Omul viitorului, acel „tineret hotărât”.
Ceva mai târziu, la 2 decembrie 1980, un glonţ din propriul revolver elibera de greutatea sa pământeană pe chiar marea conştiinţă a Pământului care a fost Romain Gary. Lăsase uşa deschisă, fără să creadă în utilitatea gestului.
Am 55 de ani când scriu aceste rânduri şi „Rădăcinile cerului” a trecut tocmai de o jumătate de veac. Altcumva spus, la anii mei de atunci făceam parte din tineretul în care îşi pusese nădejdea Romain Gary. Şi în care, inconştientă şi mută, îşi pusese nădejdea Terra. Astăzi cuvântul „ecologie” e cunoscut, prea cunoscut. Se află pe buzele tuturor, dar în conştiinţele a foarte puţini. Prostia pură – cea cu pretenţii aşadar – şi-a luat uriaşul tain şi din generaţia mea, care, aflată acum la „maturitate”, este mai hotărâtă decât oricând doar să-şi vadă de treabă. Din rândurile sale s-au ridicat noii alergători după joburi, noii războinici, noii întreprinzători de succes. Nu spunea tot Gary, în „L’homme à la colombe”, că „rien ne réussit comme le succès”? Este secolul XXI şi „se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele”. Războaiele prezentului exportă „democraţie” numai acolo unde pământul pluteşte pe mări de petrol, ori unde el e încă acoperit cu păduri de vârsta creştinătăţii, numai bune de tăiat, cu un cuvânt, acolo unde există „resurse”.
De ceva vreme, pesemne după model occidental, apare în România o carte stranie despre cei care, chipurile, au reuşit în viaţă. O carte despre „reuşită”. Se cheamă Top 300 şi, mie cel puţin, îmi pare un catalog al deşertăciunii pure. Covârşitor, oamenii generaţiei mele – acel, cândva, „tineret hotărât”, zâmbesc din paginile ce cuprind markerii progresului şi dezvoltării: goana după resurse, proprietăţi, ştiutele îndemnuri la hiperconsumism şi mirajul conturilor bancare. Adică „inumanitatea umanului”.
Prietene Gary, nu există generaţii luminoase, cum nu există un „tineret hotărât”. La 66 de ani, când prindeai între buze ţeava revolverului, erai mai tânăr decât oricare dintre „realizaţii” topului. La fel cum tot mai tânăr decât ei era Jacques-Yves Cousteau la cei 87 de ani când s-a stins. Există aşadar, prietene Romain, doar oameni „tineri”, cu înţelepciuni cuprinse între 7 şi 87 de ani sau mai mulţi. Rari, izolaţi prin spaţii şi timp.
Autor: Nicolae R. Dărămuș
Foto: Nicolae R. Dărămuș
Sursa: Wildlife Romania
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.
Adauga comentariu