Apartenența unui om la un neam, atașamentul acestuia față de colectivitatea în mijlocul căreia s-a născut se măsoară în funcție de atașamentul față de cultura neamului său. Pentru un purtător al limbii române dragostea pentru fenomenul cultural, căruia îi datorează propriul profil identitar se manifestă în mod firesc prin sentimentul cu totul special față de Eminescu.
Orice filă din opera lui literară, filosofică sau politică, orice întâmplare din viața lui creează o stare de apartenență la miracolul de dincolo de lumea văzută. Fiecare popor își are propriul profet, ales de Dumnezeu să exprime prin inspirația dată de Sus întregul lui sens existențial. Creatorul lumii își revarsă harul prin condeiul inspirat de Duhul Sfânt, mânuit de alesul Său menit să concentreze în opera scrisă singularitatea inconfundabilă a poporului.
A contesta valoarea unică și inegalabilă lui Eminescu sau a-i denigra numele înseamnă a cădea pe treapta cea mai de jos a degradării umane. E vorba de fapt de lepădarea de neam, care e un semn sigur fie al servirii unor interese străine și ostile, fie al unui orgoliu nemăsurat atât de caracteristic mediocrităților. Iar Eminescu niciodată n-a dus lipsă de detractori. Însă nu despre ei este vorba în aceste însemnări. Ci despre o confuzie de planuri – imanent și transcendent – atât de răspândită, cvasigenerală în cultura modernă.
Acest viciu de metodă își are originea în Iluminism, triumful căruia l-a reprezentat așa-zisa Revoluție Franceză, acel moment culminant al fracturii istorice, care a deraiat lumea pe calea Modernității. Caracterul anticreștin al acestei uneltiri demonice s-a manifestat prin prigonirea și apoi marginalizarea Bisericii, prin laicizarea întregii vieți sociale, afectând la fel de grav politica, cultura și învățământul. Detronarea lui Dumnezeu și uzurparea locului Său de către om, antropocentrismul, omul ca măsură a tuturor lucrurilor s-au manifestat și prin ceea ce s-a numit Cultul Marilor Personalități. Adică, altfel zis, s-a produs ceea ce Max Weber numea ”dezvrăjirea lumii”, omul european încetând să se mai închine Lui Dumnezeu. Venerația lui religioasă s-a pomenit captată de exponenții de vârf ai artei moderne, hristologia, martirologia, Patristica, Tradiția în ansamblul ei fiind dată la o parte în favoarea noilor idoli ai culturii laice.
Astfel, s-a produs acea întunecare a minții omului european, vidat de nevoia de a trăi în interiorul universului mistic creștin și fascinat în schimb de ”monștrii sacri” ai culturii autonome. Din acel moment cultura nu mai deriva din cult, ci i se substituia acestuia. Unda de șoc a acelei arme de distrugere în masă care a fost cultura masonică, revărsată din Franța doborâtă de pe piedestalul ei creștin, a inundat și principatele dunărene, apoi Statul Român. Pașoptismul de un anticlericalism deopotrivă imitativ și parodic este cea mai izbitoare dovadă în acest sens. Și tot ce s-a făcut temeinic în cultura română modernă, s-a făcut împotriva curentului dominat și în ciuda unor împrejurări vitrege, apelul la tradiție și asumarea Ortodoxiei fiind elementul fundamental al adevăraților creatori de valori.
Noi, cei de dincoace de Prut, odată cu clătinarea Imperiului Sovietic, am început marea zbatere pentru recuperarea propriei culturi, interzise, schilodite și prigonite sub vechiul regim. Iar tribunii noștri, aclamați de mulțimi, erau scriitorii. Și o meritau din plin. Doar că și cei mai de frunte dintre ei, care merită toată lauda și prețuirea pentru creațiile lor, ca și pentru contribuția lor fundamentală la procesul de renaștere națională, erau copiii timpurilor respective, formați la școala ateismului sovietic și, pe furiș, a național-comunismului ceaușist. Totul era superb în discursul lor public și în producțiile lor poetice. Starea de fascinație pe care o induceau mulțimilor era una trăită la cote maxime. Doar că sentimentul patriotic, resuscitat de oratorii-literați, izvora cu precădere din cultura laică și doar tangențial și episodic se învecina cu religia.
În acele vremuri atât de frumoase și dătătoare de speranțe maxima lui Eminescu ”Suntem români și punctum!” a fost rostită și tipărită în ziare de nenumărate ori. Și altfel nici nu putea fi. Însă o altă zicere a aceluiași Eminescu a fost atunci și rămâne și astăzi mai în umbră, deși nu e deloc mai puțin importantă. Și anume: el a numit Biserica Ortodoxă ‘maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului (…)’ (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în ‘Opere’, Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 13, pp. 168-169).
De ce insist asupra acestor citate aici? Fiindcă nici la mai bine de un sfert de veac de la căderea URSS nu ne-am recăpătat optica creștină, organică și firească, asupra lucrurilor. În loc de patriotism luminat avem scamatorii patriotarde, în loc de trăire duhovnicească în sânul Bisericii – doar gesticulații mai mult sau mai puțin spectaculoase. Acum, când aniversăm ziua de naștere a lui Eminescu, mi-am amintit de o întâmplare de acum mai bine de două decenii.
Iurie Roșca și părintele Mina Dobzeu
Într-o zi binecuvântată de Dumnezeu, era anul 1996, revin la mănăstirea ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” de la Huși, la marele duhovnic originar din satul Grozești, actualul raion Nisporeni, părintele Mina Dobzeu, cel care făcuse de trei ori pușcărie sub comuniști. Eram acolo pentru a face un dialog cu părintele pentru ziarul ”Țara”. Interviul a fost publicat și într-o broșură aparte cu titlul ”Părintele Mina Dobzeu, botezătorul lui Nicolae Steinhardt”. Călugărul nostru urmărea tot ce se întâmpla dincoace de Prut, trăind cu sufletul la gură renașterea noastră națională. Dar iată că sfinția sa observase un aspect care scăpa ochiului îndepărtat de trăirea creștină. El văzuse că vârful culturii noastre naționale s-a pomenit ridicat mai sus decât i se cade unui om, fie el chiar și Eminescu. Iată ce spunea părintele:
”Iar dacă s-a produs această descreștinare, înstrăinare, era necesar ca intelectualii, care au făcut această trezire națională din simț național și patriotic, să dezvolte acest simț care este de multe ori vag și incomplet. Ei l-au luat pe Eminescu ca model de cultură, de gândire, de exprimare, de extindere cu multă larghețe asupra tuturor problemelor. Ar fi o inepție să diminuăm valoarea și dimensiunile lui Eminescu în cultura română. (…) Dar Eminescu este un om și el. Acești poeți și scriitori, acești intelectuali care au adus trezirea patriotică, culturală și națională, au rămas oarecum limitați, punându-l pe Eminescu în centrul universului. Eminescu nu-i Hristos, Eminescu nu-i cel care deține sursa și izvoarele. Izvoarele le găsim tot în Sfânta Scriptură, tot în Biserică, tot în Tradiție, iar în centrul lumii este Hristos”.
Așadar, Eminescu nu are nevoie de idolatrizare. El este atât de sus pe piscul de vârf al culturii noastre, încât nu merită să fie coborât la nivelul unui chip cioplit, căruia să-i adresăm rugi păgâne sau să ne închinăm. E adevărat, debusolarea noastră spirituală, alienarea noastră duhovnicească, prăbușirea noastră în imanent capătă în acest caz o oarecare eleganță. E ceva mai fină decât ateismul brutal al proletcultiștilor, e mai puțin hidoasă decât contestarea marilor noastre valori literare. Iar depășirea provincialismului și adecvarea noastră la eternitatea neamului, la linia lui ascendentă în istorie, de la prima generație și până la sfârșitul veacurilor, impune ieșirea din capcanele literare ale poeților în vogă prin partea locului.
De exemplu, poemul lui Grigore Vieru, cântat superb de inegalabilul cuplu Ion și Doina Aldea-Teodorovici, este manifestarea exactă a confuziei de planuri remarcate acum două decenii și ceva de către părintele Mina. Citez: ”De avem sau nu dreptate,/ De avem sau nu dreptate,/Eminescu să ne judece. /Eminescu, Eminescu”. Adică, raportarea la Eminescu-omul trebuie să fie diferită față de raportarea la Creatorul și Judecătorul lumii, Căruia cu toții cu o moarte îi suntem datori și în Fața Căruia vom apărea cu toții la ceasul potrivit. Aș pomeni aici măcar în treacăt doar câțiva poeți care și-au produs opera în armonie deplină cu credința creștină: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru. Iar șirul acesta poate continua cu nume de mare încărcătură duhovnicească și estetică din cultura noastră.
Adaptarea la perspectiva creștină ține în cel mai direct mod de recăpătarea plenitudinii ființei noastre, ca persoane umane și ca neam. Depășirea ereziilor Modernității, comuniste sau liberale, ne deschide calea sigură spre recuperarea plenară a românismului.
Slăvit să fie de-a pururi Domnul nostru Iisus Hristos pentru dragostea Lui nețărmurită de a ni-l dărui pentru vecie pe Eminescu.
Autor: Iurie Roșca
Sursa: Flux.md
Adauga comentariu