Prin ultima producție a intelectualului de dreapta Liiceanu, asistăm la ridicarea cu încă un nivel a luptei împotriva propriului popor; s-a atins nivelul roşu de intoleranță.
Ce mai poate urma după ce ai transformat masa de cetățeni într-o hoardă de guri ştirbe în capul căreia televiziunile au turnat fecale? Doar soluția unei dictaturi care să pună suboamenii în gropi comune, dacă ceea ce gândeşte masa este în contradicție cu strigatul străzii ca membru erect ce primeşte impulsul nervos din creierul perfect al pseudo-elitelor de dreapta.
De altfel ”elitele” economice corporatiste tot asta şi-ar dori, iar tefeliştii insistă pentru o lume ”curată”, secularizată forțat, unde oamenii sunt feriți de ştirile neconvenabile prin instituirea Ministerului Adevărului, de cei care se opun dictaturii securiste a Binomului, in care legile Big Brother apără Statul franciză a Corporațiilor, de cei care au alergie la ideologiile corectitudinii politice şamd.
Este, poate, cel mai abominabil text emanat din Olimpul elitelor băsisto-macoviste-iohanniste impotriva unui popor pe care nu-l acceptă şi pe care-l detestă clipă de clipă. Şi un manifest de luptă în care orice este permis cu suboamenii, venit de la un sociopat care-şi testa vinul, presupus otrăvit, pe prieteni.
Autor: Iulian Capsali
Sursa: Iulian Capsali
În adevăr:viața noastră publică este dominată, în chip constant, de foarte multă vreme, de o nefericită confuzie care se face între voința maselor și aplauzele maselor. Oamenii politici, chiar sinceri și perfect intenționați unii din ei, se cred îndatorați a vorbi și a lucra pe placul mulțimii, închipuindu-și că urmează prin aceasta, indicațiile maselor. Asta e însă categoric fals.
Pentru că nu e nicio legătură între mulțimile care aplaudă și mase; mulțimile care aplaudă sunt strada; masele sunt altceva. Strada poate să fie uneori și muncitoare; ea nu e constituită în chip necesar de ceea ce obișnuit se numește scursura mahalalelor, publicul flotant al oricărei întruniri, ceata de gură-cască întotdeauna gata a lua parte la un scandal și la o protestare. Strada însă este, în orice împrejurare, o mulțime sugestionată; cu o existență spirituală care nu e nici normală, nici proprie. Iar resorturile ei – pasiunile cele mai tulburi, stările sufletești care cele dintâi și cele mai ușor scapă de sub controlul judecății și al voinței.
Spre deosebire de stradă, adunarea incoerentă, fără viața organică statornică, trăind agățată de o formulă pasională impusă pe cale de sugestie – masa este însuși suportul vieții colective, insul întreg al națiunii. Masa trăiește deci, își are legile ei, necesitățile ei precise, liniile ei de mișcare; însă nu formulează. Vei afla, deci, întotdeauna, din chiar gura străzii, ce vrea această stradă, când în adevăr vrea ceva; nu vei afla însă niciodată direct din gura maselor ce vor ele. “Ce vor masele” – asta e o problemă. Cea mai de seamă problemă a vieții police; și cea mai grea. Căci “ce vrea masa” înseamnă de fapt “ce trebuie masei”, iar ceea ce îi trebuie e prea adesea deosebit de ceea ce ea cere în chip expres.
Iar pe atitudinea care se ia față de această problemă se măsoară omul de stat. Demagogul ieftin, plevușca vieții politice, deschide fereastra ca să audă ce se strigă în stradă – atunci când de cele mai multe ori el însuși și-a trimis oamenii să strige. Omul de stat se concentrează, se adună, tocmai, pentru a se deschide mai complet intuiței realității, pentru a trăi, a înțelege și formula ceea ce constituie fondul adevărat al necesităților masei. Așa fiind, demagogul e întotdeauna în acord cu dorințele strigate ale străzii, dar tocmai de aceea în dezacord cu adevăratele nevoi ale colectivității, pe când omul de stat, de cele mai multe ori în dezacord cu strada, se găsește aproape întotdeauna în acord firesc cu ritmul vieții naționale, pe care îl promovează.
E, fără îndoială, comod a merge cu mulțimea; omul de stat însă preferă calea cealaltă, a adevărului, interesându-se numai mediocru de ceea ce cere strada. Nu trebuie, desigur, să împingem lucrurile prea departe. Va trebui totuși să subliniem faptul destul de ciudat că toți marii așezători de țară au fost lipsiți de dragostea și aplauzele mulțimii.[…] E firesc. Căci toți acești oameni nu au căutat aplauzele mulțimii, ci binele acestia. A fost deci în toată atitudinea lor un efort care mergea către ființa întreagă a colectivității și care tocmai pentru aceasta călca prea des în picioare necazurile și poftele individuale care de fapt nici nu se suprapun cu marile nevoi ale națiunii.
Asta au fost întotdeauna oamenii de stat, și asta nu sunt oamenii noștri politici de azi. Lăsându-se conduși de mulțime în loc de a pătrunde, înțelege și conduce sau – mai rău încă – încurajând pofte iresponsabile în mulțime pentru a o câștiga, ei nu fac decât să-și mărturisească slăbiciunea. De când există omenirea, a face politică însemnează a stăpâni. Nu a stăpâni singur, desigur, ca un tiran, adică punând mulțimile sub jugul inspirației tale fanteziste și sub nevoile ambițiilor tale uscate de stăpânire. A te da sarcinii și nației tale, a arde tot în slujba căreia te-ai plecat – dar totuși a stăpâni. A stăpâni nu pentru tine, ci pentru alții, pentru chiar cei stăpâniți – dar totuși a stăpâni. Dur, cu severitate de cele mai multe ori; înfruntând dușmănia și ura care nu fac bine nimănui pentru că se suportă foarte greu, dar pe care dacă nu o cauți, nici nu ai dreptul să o ocolești aunci când ea încolțește pe drumurile aspre ale sarcinii tale.
Ce vor masele
Nae Ionescu , Cuvântul, 23 februarie în 1933 (inclus în Roza vânturilor )