Ion Iliescu: Pe firul celei mai periculoase crize economice

Fostul preşedinte al României Ion Iliescu realizează o paralelă a două procese majore, petrecute la distanţă de 20 de ani, procese cu implicaţii generale, de fond, în istoria lumii contemporane: prăbuşirea sistemului comunist şi criza economică.

De la post comunism la post capitalism:

Sfidările secolului 21
Printr-o stranie coincidenţă, anul acesta, când se împlinesc  două decenii de la prăbuşirea sistemului comunist (de fapt, a unui sistem ce poate fi definit mai corect drept unul al capitalismului de stat, cu ambalaj politic fals socialist), omenirea traversează una dintre cele mai grave şi mai periculoase crize economice din istoria sa modernă, criză care va genera, indiscutabil, o serie de mutaţii importante în plan social şi politic, ample mişcări în balanţa de putere la nivel global. Este o criză care ne va obliga să reevaluăm modul în care gândim economia, în care ne raportăm la ea, la procesele care o determină, la stat şi la piaţă, la democraţie, ca sistem politic.

Evenimentele din ultima vreme îmi oferă prilejul unei analize, care este, înainte de toate, o paralelă privind două procese majore, petrecute la distanţă de 20 de ani, procese cu implicaţii generale, de fond, în istoria lumii contemporane.

1. Prăbuşirea sistemului comunist, care s-a declanşat în cursul anilor 80 ai secolului 20, şi s-a finalizat în 1989, a avut mai multe cauze, atât de natură politică, dar şi, sau mai ales, de natură economică şi socială.

În esenţă, în plan politic, sistemul s-a compromis, pentru că, în locul promisiunilor pentru o democraţie de tip superior, de esenţă populară, participativă, în care suprastructura politică a statului să se afle sub control popular, am asistat la instaurarea unor regimuri totalitare, în care suprastructura politică, reprezentată de partide unice, deţinea monopolul asupra puterii politice în stat, şi-a asigurat controlul total asupra societăţii, recurgând la măsuri extreme de coerciţie, mergând până la crime de stat.
În al doilea rând, în plan economic, cea mai mare eroare a fost ignorarea pieţei şi substituirea ei cu acţiunea arbitrară, subiectivă, a statului ca unic gestionar al economiei, cu un sistem greoi, birocratic, de planificare unică şi de administrare a economiei, ceea ce a dus la rezultate catastrofale în ce priveşte eficienţa, mai ales în condiţiile unei dinamici fără precedent a progresului tehnologic care a dominat şi a determinat dezvoltarea economică în a doua jumătate a secolului XX.

În aceste condiţii, s-a dovedit că sistemele rigide, ierarhice, piramidale, sunt ineficiente, incapabile să se adapteze la schimbările radicale, rapide, din mediul economic şi social. Asemenea sisteme au fost viabile în stadii incipiente ale civilizaţiei, când ritmul dezvoltării şi al schimbării era lent. Ele sunt, de asemenea, valabile pentru anumite subsisteme (spre exemplu, în Armată). Dar, în condiţiile unei economii dinamice, specifică  sfârşitului de secol XX, aceste sisteme economice de tip mecanic s-au dovedit retrograde, s-au auto-blocat. În schimb, sistemul economiei de piaţă constituie un sistem cibernetic, de relaţii tip reţea, cu o mai mare flexibilitate şi capacitate de adaptare la schimbările rapide, accelerate de dinamica dezvoltării tehnologice.

Modul mecanic, rigid şi închis în care era organizat sistemul economiei planificate constituie cauza de fond a prăbuşirii de sistem din 1989. Încercările lui Gorbaciov – prin lansarea, în 1985, a programului său privind “perestroika şi glasnosti” – erau paliative, bazate pe iluzia posibilităţii reformării sistemului şi adaptării sale la realităţile dinamice pe care le cunoştea societatea. El nu concepea nici renunţarea la formula de partid unic şi nici dizolvarea URSS.

De aceea, poetul Evtuşenko, în cursul unei dezbateri de la Torino din 2005, constata că reforma limitată,  “perestroika” lui Gorbaciov, nu a putut salva URSS, dar a avut meritul de a pune capăt “războiului rece” şi de a salva pacea lumii.

2. După 20 de ani ne aflăm în faţa unui nou proces de mare amplitudine, generat de criza declanşată anul trecut în SUA şi care afectează tot mai puternic întreaga economie mondială. Această criză evidenţiază eşecul unei alte abordări extreme: fetişul pieţei (esenţa teoriilor neo-liberale promovate de şcoala de la Chicago a lui Milton Friedman şi care au inspirat politicile economice promovate de Ronald Reagan şi Margaret Thatcher).

S-au făcut numeroase aprecieri privind esenţa acestei crize şi cauzele ei. Prima reacţie, atât în SUA, cât şi în statele europene, a fost apelul la ajutorul statului (statul atât de mult hulit de exponenţii neoliberalismului şi ai dreptei politice).

Primul care a apelat la această soluţie, a intervenţiei statului, a fost chiar preşedintele Bush jr., adept al liberalismului economic şi al dereglementărilor, care a propus un prim ajutor masiv din partea statului,  măsură consolidată de Obama;
–  Măsuri similare au luat statele europene (Marea Britanie, Germania, Franţa);
– Se cunosc aprecierile radicale ale lui Nicolas Sarkozy – om de dreapta – care a vorbit de falimentul “mâinii invizibile” a pieţei şi de nevoia de intervenţie a statului.

Recent, reuniunea de la Londra a ţărilor membre ale G 20 au încercat punerea de acord asupra unor măsuri de intervenţie  la scară globală, care să atenueze efectele crizei şi să asigure depăşirea ei în viitorul apropiat.

Din păcate, la Londra au rămas în suspensie sau au fost ocolite multe probleme care încă nu fac obiectul unui consens, şi care priveau revizia de fond a sistemului financiar global, cel care a generat criza, tehnic vorbind, pentru că trebuie să vorbim despre un complex de motive care stau la baza ei, unele fiind intrinseci sistemului capitalismului financiar.

sursa: jurnalul.ro