Scrisoare din strainatate (din ziarul “Curentul” de luni 6 Ian.1935)
M O T I L O R,
V-am invatat cantecul, pe cand eram copil, dintr-o “carte de cetire” veche si cu colturi indoite:
“Muntii nostri aur poarta,
Noi cersim din poarta’n poarta…”
Mi se parea trist sa ai aur, sa ti-l ia altii si s’ajungi cersetor. Era pe vremea razboiului. Invatam ca traiti dincolo, peste muntii Mehedintului, mai departe, in alti munti. Stiam ceva si despre Horia, Closca si Crisan, dar nu prea mult. Cantecul vostru (va spun asa pentruca suntem crescuti in acelasi grai) il amestecam cu legendele despre Dragos Voda si lupta cu zimbrul :
“Dragos, Dragos fratioare,
Lasa ochii tai sa zboare…”
Despre Stefan cel Mare, intors la lupta de mama lui, despre Mihai Viteazul si altele, pe care le aveam in aceeasi “carte de cetire”. Unele erau triste. Mama lui Stefan cel Mare mi se parea fara mila fata de fiul ei. Nu gasiam c’ar fi facut o fapta buna, cum mi se spunea.
De atunci a trecut vreme si am invatat, despre toate acestea si despre altele, lucruri noua, din alte carti, dar tot mai vii mi-au ramas in suflet vechile legende si cantecul vostru atat de jalnic, din vremea aceea :
“Muntii nostri aur poarta,
Noi cersim din poarta’n poarta…”
Astazi va scriu dintr-o intamplare. In orasul acesta (Varsovia), din tara aceasta vecina noua, am vazut acum cateva zile doua tablouri. Unul infatiseaza pe Horia, celalalt pe Closca. Sunt falnici. Cu pusca peste spate, pistoale la brau si in privire adunata toata darzenia stramoseasca, scruteaza zarile si sfideaza dusmanul. In ei doi sunt toti Motii. Port romanesc, cu mana’n sold, cauta cu privirea fulgeratoare pe cel care ar voi sa le stea in cale.
Doua tablouri ! Le-a gasit aici, acum o saptamana, cel care a scris navalnic despre pamantul mostenit :
“De-acest manos pamant daco-roman,
Cine-ar putea, mai mult ca noi, sa spue c’al lui e ?!
Cine l-a arat
Din inceputul vremilor, neincetat ?
Cin’l-a samanat ?
Cine i-a fost sluga si stapan ?
Care dintre neamurile vechi si noui
Are ingropati in sanul lui atati eroi ?”
Le-a gasit intr-o pravalie cu lucruri vechi, din orasul acesta, tocmai poetul Aron Cotrus, care l-a inteles pe Horia si pe ai lui, nu din pagini uscate de carte, ci din destainuirea pamantului, a traditiei si a graiului Motilor.
Chipurile lor au calatorit si prin alte tari. Sub ele lamuririle sunt date in limba germana.
In muntii cu aur si fier in adancuri, cu brazi pe creste, se trezia din cand in cand energia celor care traisera atatea veacuri pe aci. Dintre acestia au fost Horia si Closca. Sunt 150 de ani. Au fost ucisi pe roata, pentru ca voiau o mana de pamant liber. Il stiau al lor. Muncit si cutreerat de secole la deal si la vale cu turma. Murea Nicolae Ursu si Ion Oarga si Crisan, dar mai ramaneau Moti in Tara Motilor. Nu piere viata cum piere ziua in fata noptii.
Cu Tudor Vladimirescu intr-o parte, cu Doja, Horia, Avram Iancu de alta, cu Stefan cel Mare si Mihai Viteazul in trecut, sufletul, graiul romanesc n’au murit. Si-acum e aceeasi viata, care s-a impletit intotdeauna cu muntele, cu valea, cu doina, cu pamantul negru, dar cald pentru cel care-l stie mostenire din vremuri batrine.
Doina !
Credinta noastra e sfant crestina.
Religia pamantului nostru e insa doina.
In pace de seara, cand, de undeva, din negura si tacere, prinde viata o doina, doina din Tara Oltului sau doina din Tara Motilor, e un cantec de leagan iesit din pamantul negru, din aurul si din carbunii lui, ca sa adoarma FIREA si durerea EI. E un cantec pe care-l spune pamantul de veacuri, laolalta cu viata de pe el.
Si cand se canta’n munti :
“Du-te dor
Pe cel pripor
Si despica molidu
Nu-mi despica sufletu
Si despica cetina
Nu-mi despica inima…”
Nu-i un cantec. E o tara. Aceasta-i si Tara Motilor.
Ion Chitimia
Varsovia, Decembrie 1934
Sursa: Ce-i cu noi
Adauga comentariu