Pedagogia, şcoala în general, are menirea să stopeze agresivitatea şi creşterea în volum a „prostiei sociale”. Aceasta din urmă „decuplează inteligenţele active, sugrumă critica de jos şi încurajează selecţia non-valorilor”. „Prostia socială” are propria-i elită, structurată pe măsură ce „turma se alcătuieşte: măgarul îşi ia doctoratul şi devine gânditor, câinii îşi iau licenţa în drept, primesc pistoale şi dreptul de a se considera lupi: lupi geto-daci. Limba devine limbaj şi limbajul lătrătură. Aplauzele şi uralele înlocuiesc opinia publică şi liberul arbitru”.
Potrivit lui Ion D. Sîrbu, „prostia socială” nu este altceva decât „o boală politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare, după eliberare, război sau revoluţie prin corespondenţă”.
Pedagogia este la rândul ei subminată de sistemul socio-politic care o finanţează. Începând cu anii ’50 şi terminând cu deceniul opt al secolului XX, “liceele de elită au ajuns licee ale elitelor”, selecţia a devenit o “antiselecţie” şi „tot ce se învaţă nu e decât o simplă suprasolicitare a memoriei: inteligenţa, raţiunea şi imaginaţia au dispărut şi din metodică, şi din dialectica de catedră”. La rândul său, profesorul „a ajuns un simplu agent al controlului de stat: transmite elevilor frica, duplicitatea, semidocţia şi imoralitatea prin chiul şi hoţie. Ideile generale au murit, facem şi limbi fără limbă, gândim fără logică, cunoaştem şi ne cunoaştem fără morală, drept, psihologie”. Astfel că „toată speranţa în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane”.
Sistemul de învăţământ socialist a creat prototipul tocilarului ca model de succes social şi piesă finită foarte apreciată de pedagogia modernă. Ce a însemnat dictatura „tocilarilor-roboţi deveniţi modele de fruntaşi la învăţământ, secondaţi de profesorii lor care au coborât de mult sub nivelul penibil al mediocrităţii laşe şi perverse”? Realismul-socialist în pedagogie a transformat matematica şi fizica într-un fel de „latină idiotizantă a unui nou Ev Mediu soclastic, intolerant şi dogmatic. Din 100 de elevi, doar cinci au real talent matematic, alţi 10 sau 15 zeloşi îi urmează tocind particular şi pe brânci (meditaţiile sunt şi azi în vogă) – iar restul îi imită, mimând înţelegerea, învaţă pe dinafară sute de probleme inutile, trăind cu spaima de examene, teste, trepte, admiteri”. Acesta este un posibil răspuns la bancurile cu ingineri din anii ’80, facultăţile Politehnicii fiind în epocă o „fata morgana” pentru majoritatea absolvenţilor de liceu, matematicieni talentaţi sau nu.
La rândul ei, literatura s-a făcut în aşa fel „încât nici un elev să nu mai dorească să recitească ceea ce i-a fost predat cu silnicie la catedră”. De peste 50 de ani, „experienţa socială şi morală a clasei se reduce la cunoaşterea directă a funcţionării mitei, relaţiilor şi corupţiei ce planează peste «lupta de clasă». La 16 ani există elevi (astăzi coborâm vârsta către clasele primare) care habar nu au care e diferenţa între instinct şi inteligenţă, în schimb ştiu precis cât costă o notă de trecere la treaptă sau admitere”.
Astfel că am ajuns să foiască în jurul nostru „nimicologii cu titluri şi decoraţii” şi nu ar trebui să mire dacă trăim deja ziua “în care cuvântul patrie sau republică nu va mai putea fi scris decât încadrat în ghilimelele ridicolului. Aşa cum, în conştiinţa poporului, a ajuns să fie scris frumosul idol şi ideal democraţie”. Nu credem că este o exagerare atâta timp cât avem parlamentari care nu pot defini tipul de republică pe care o reprezintă legislatura lor. Dar să mai şi definească curentul politic pe care partidul lor îl promovează prin program şi strategii sau prin simpla denumire din siglă.
“Cât am fost profesor secundar” – povestea Ion D. Sîrbu, „de la catedră am ţinut lecţiile mele la nivelul celor de nota 7-8, deci cu mediocrii clasei, izolându-i de proştii periculoşi sau incurabili, dar şi de premianţi, de cele mai multe ori superiori şi îngâmfaţi”. De reţinut că „până vom ajunge să realizăm cei 6-7 oameni mari (sau cele 22 de genii la care visa Noica), trebuie să ne îngrijoreze degradarea, prostirea şi căderea spre mai jos a masei celor utili-mediocri, care duc lumea înainte şi care ar fi putut fi salvaţi şi săltaţi”.
Ar trebui însă să îngrijoreze şi degradrea umană a celor care se ocupă clipă de clipă de educaţia copiilor noştri. Când salariul mizerabil nu acoperă facturile restante, nu mai există dorinţă de a vorbi despre Balzac la literatură universală sau despre cotiledonate la biologie. Sărăcia perpetuată a distrus structura morală şi intelectuală a dascălilor. Fără voia lor. Începutul se cunoaşte, a fost acela al pedagogiei socialiste, care trebuia să fabrice „omul nou”, „care este” iar pe val.
„Adevărurile” care ies dintr-un Inspectorat Şcolar sunt mai monstruoase decât dinozaurii epocilor trecute. Mergeţi să le vedeţi chipurile, “să-i cântăriţi ca oameni. Ei au acum în mână sufletele întregului tineret, de ei depinde viitorul nostru, prin ei pierim ca spirit şi cultură”. Acesta poate fi un răspuns concret asupra bulibăşelilor organizatorice şi didactice de la bacalaureat şi variate teste naţionale, admiteri etc. Nu ştie stânga ce vrea dreapta. Chipurile profesorilor optzecişti l-au înfiorat şi pe scriitorul-profet Ion D. Sîrbu (la rândul său profesor): „De la o şedinţă a unui cerc didactic de specialitate ies în grupuri circa 20-30 de profesori de… matematică. Mă înfior. Cu excepţia câtorva tineri (ce par a suferi de ulcer perforat), majoritatea acestor «trupuri didactice» au nişte feţe de brute josnice. Monştri. Căpcăuni. Harpagoni, călăi, burtă-verde şi pristandale. Această categorie de dascăli are o putere enormă, câştigă cât vrea (meditaţiile particulare obligatorii cu elevii clasei sunt şi azi o realitate), poate fi greu controlată sau inspectată. Nu ştiu cum ar arăta un colectiv de antrenori de box sau de măcelari de abator, dar pe feţele acestor tartori ai învăţământului liceal citesc întreaga cruzime şi subomenescul acestor aşa-zise ştiinţe pozitive: dacă nu le completează cu morală, literatură, filozofie, devin pur şi simplu nişte jandarmi ai inteligenţei, nişte plutonieri ai spiritului şi libertăţii”. Nu cunoaştem câtă literatură cunosc profesorii de matematică, dar cunoaştem reţetele de murături şi sosuri comentate de profesoarele de limba română prin cancelarii plictisite. Sărăcia împinge la subterfugii culinare.
După 25 ani de libertate disimulată, încă mai „stăm prost cu maşina de selectat valori. Absolvenţii noştri ştiu atât de multe că nu ştiu mai nimic despre Mult, şi nimic despre Nimic. Mereu începem, rar continuăm, nimic nu ducem pînă la capăt: dar delirul şi sminteala cunosc o continuă carieră şi ascendentă”. Şi aceasta în timp ce „prostia se adună, formează un câmp de forţă al ei, putând să provoace molime, cutremure, inundaţii. Aduce după sine frică, foame şi frig”.
Autor: Adrian Majuru
Sursa: Cotidianul
mult adevar in acest articol
Intre ideologia celor cincizeci si ceva de ani ai secolului trecut si pedagogia care ne-a indrumat pasii generatiei nascuta in preajma instalari acestei ideologii este o diferenta majora nu numai de substanta ci si de concept a metodologiei de formare a asazisului om nou. A pune ineficienta actului pedagogic al ultimilor 20 de ani ai epocii asazis democratice pe seama mostenirii “comuniste” in materie eu nu o pot pune decat pe seama ipocriziei si ertata-mi sa fie indrazneala de a va acuza de ipocrizie dar nu gasesc nimic care sa va scuze de aceasta eticheta. Sunt un semianalfabet produs al epocii comuniste dar am curajul sa particip la un concurs de cultura generala cu orice absolvent al unei facultati din ultimi 5 ani. Ca sa nu mai punem la socoteala conceptul de moralitate si comportament social. In acele scoli “comuniste” am invatat ce inseamna respectul atat pentru colegul, prietenul sau partenerul de generatie cat si pentru cei mai varstnici sau pentru valorile artistice si stiintifice, pentru valorile istorice si pentru tot ceeace a creeat acest popor. Acum asistam la o inversare a valorilor, la o supralicitare a snobismului social prin tot felul de emisiuni televizate, shouri cu continut agresiv anticultural iar scoala actuala copiaza la indigoo aceasta tendinta a masmediei. Recentul clip care a circulat pe yutub in care niste tineri batjocureau prin comportament o batranica neajutorata ilustreaza perfect diferenta intre generatiile dinainte de ’90 si cea a produsului educational actual.