Întoarcerea la sat sau mic ghid despre cum să ne recuperăm opincile lăsate de tata în barieră

Prin anii ‘70-‘80 exista o vorbă de duh despre unii români proaspăt urbanizaţi, uşor de detectat prin aceea că abandonaseră cu desăvârşire buna-cuviinţă a săteanului, fără a fi dobândit între timp manierele convenţionale ale orăşeanului. Urlete şi şuierături ca “pe deal”, muzică dată la maxim, obligatoriu populară (între timp schimbată pe manele), bătut covor, femeie, copil, vecin, ş.a.m.d., cam acesta este portretul celui care “şi-a lăsat opincile în barieră”. Aşa îi persiflau ceilalţi, orăşeni la a doua (până la a noua) generaţie, ori proaspăt urbanizaţii mai discreţi, cei care izbutiseră să-şi însuşească imediat visurile citadine: maşina “mică”, concediul la mare, copil la facultate.

Noi suntem generaţia care facem drumul îndărăt. După ce “ne-am realizat” (Doamne, ce farmec tâmpit poate să aibă limba română în gura prostului), vrem să părăsim slujbele din multinaţionale sau din sistem, vrem să renunţăm la apartament, punem capăt concediilor din străinătate, şi toate acestea pentru o căsuţă fără termopane, o grădină mare şi o vacă cu lapte. Traseul trece musai, ar trebui să înţelegem bine asta, prin bariera unde tata şi-a lăsat opincile. Şi nu va fi câtuşi de puţin mai uşor, e naiv cine îşi imaginează asta.

Acest text a fost inspirat de un comentariu postat pe blogul Dileme existenţiale, un loc pe internet pe care l-am cunoscut cu mult înainte de a avea privilegiul să discut îndeaproape cu Flavian, autorul său. Voi reproduce comentariul cititorului pentru că problematica punctată este foarte relevantă, şi ţine de un mod de gândire cât se poate de răspândit, şi care constituie o povară pentru cel care vrea să facă pasul cel mare al întoarcerii la sat:

E bine sa mergeti la tara sa faceti o munca practica intr-o gospodarie medievala de acest tip (avem din belsug in RO astfel de gospodarii) sa vedeti acolo, la fata locului, despre ce este vorba. Daca mai aveti bunici in viata pe la tara, puteti face acolo, un pic de practica sustenabila sa vedeti exact unde apar nevoile de bani, ocazie cu care veti constata ca multe lucruri le puteti face si singuri si altele desigur NU. Iar acele “altele” costa niste bani pe care ori ii aveti de undeva, ori NU veti putea realiza acele lucruri. Veti vedea, cu aceasta ocazie ca, “atunci cand le pui pe hartie nu-ti iese socoteala nici cu banii de chirie” (vorba cantecului).

Gospodaria va va furniza cele necesare traiului de baza, chiar si un surplus. In schimb nu veti putea valorifica profitabil acel surplus – la tara oferta de produse agricole e mare (toata lumea face acelasi lucru) iar cererea e extrem de mica (cei care ar trebui sa plateasca au venituri foarte mici si cumpara cu tzaraita, iar daca au in zona hipermarket se duc si cumpara de acolo, mai ieftin, abandonand orice idee de ecologie. Veti avea deci, o problema MAJORA la capitolul obtinerii de bani din munca pe care o prestati in gospodaria autosustenabila si care, va asigur, nu de deloc putina.

Veti avea nevoie sa va trimiteti copiii undeva la scoala pentru asta veti avea nevoie de infrastructura (o sosea) precum si o scoala la care sa vina lume cat de cat decenta (exclus copii de ghelbani). Veti avea nevoie de servicii medicale – nu le veti putea rezolva chiar pe toate in casa, oricat de ecologic si de preventiv ati trai. Veti avea nevoie de o masina cu care sa va deplasati de colo pana colo, chiar si foarte rar iar aceasta presupune niste cheltuieli pe care le stiti.

Veti avea de plata anual impozite pe acea gospodarie, pe auto, etc. Va asigur ca NU va veti obisnui cu traiul la lampa, deci veti avea nevoie de un minim de energie electrica pentru care veti primi o factura lunar. Apa in curte trebuie pompata de undeva – deci va trebuie o sursa de energie.

Pe un sistem de panouri solare, sau pe o eoliana (cu tot cu instalare) veti plati o suma de bani (de care trebuie sa faceti rost) pe care ii veti recupera in urmatorii 10-20 de ani din bataia vantului sau a soarelui si valorificarea unor produse care rezulta din aceasta forma de energie. Acesti bani (deloc putini) vor insemna renuntarea la altele, la fel de importante in gospodaria sustenabila.

Din experienta proprie va spun – cel mai sanatos mod de a trai sustenabil este sa ai o pensie cat de cat acolo, din care sa platesti diverse chestii la care nu poti renunta si copiii sa fie pe picioarele lor si cu venituri proprii. Am vazut pe la noi, prin diverse zone montane, oameni care se rup cu totul de civilizatie vreo 3-4 luni pe ani si pleaca cu rulota in munti. Ei isi cumpara in schimb totul (inclusiv mancare) si se bucura de natura. E foarte frumos acolo, dar asta nu inseamna in niciun caz trai fara bani.

Nu in ultimul rand, daca acea gospodarie va produce ceva, si vei dori sa vinzi in piata si nu doar la cunoscuti, va trebui, inevitabil sa te declari la Fisc, sa te inregistrezi intr-o forma de persoana juridica, sa platesti impozite. Nu e deloc usor si asta se vede clar pe fatza celor care au incercat sa intre in astfel de raporturi cu statul si care nu realizeaza aproape niciun castig ci si=au complicat viata cu o mare bataie de cap.

Hai să începem prin a disipa o neînţelegere: n-am zis nicăieri că pentru a face o gospodărie undeva de la zero (cazul meu, care am pornit cu o bucată de teren gol), sau pentru a cumpăra undeva o căsuţa gata făcută, care eventual trebuie renovată, n-ar fi nevoie de bani. Oh, ba da. De fapt, pregătiţi-vă să economisiţi ani de-a rândul pentru a doua variantă, sau să dirijaţi toate resursele financiare ale familiei pentru prima, timp de câţiva ani. În mod categoric, pentru a te reloca la ţară este nevoie de mulţi bani, şi vorbesc raportându-mă la bugetul unei familii normale din România, care munceşte pe rupte pentru a-şi plăti impozitele, întreţinerea la bloc şi costul vieţii. Nici n-are rost să credem că spunem o noutate, opţiunea întoarcerii la sat nu este pentru cel care nu rămâne cu ceva bani necheltuiţi la sfârşitul lunii. A fiecărei luni.

Însă, nimic neobişnuit. Când tata a părăsit Ţărănoaia, societatea româneasca a cheltuit enorm cu el. L-a luat şi la dus la o şcoală unde i-a dat: internat, cantină şi bursă. Ba chiar şi haine, dacă tata a făcut vreo şcoală profesională, sau a intrat în armată. Apoi i-a dat apartament, uite-aşa, fără ca tata să fi vândut vreun porc imaginar, şi acolo iarăşi au fost bani. Iar din şcoala plătită de societate, tata a putut cumpăra şi mobilă, şi maşină, şi tot ce-a avut nevoie. Acolo n-au fost bani? De ce ne imaginăm astăzi că eu, care recuperez opincile familiei, ar trebui să merg la ţară pe un covor roşu? Nici pomeneală. Tot ce s-a cheltuit atunci pentru urbanizare, acum trebuie cheltuit pentru ruralizare. Nu vorbesc doar de bani, ci şi de efort. O mulţime de timp ca să citeşti cărţi, pentru că informaţia necesară este foarte vastă. Cel puţin aşa văd eu, că tetea Costel şi ţaţa Floarea se vor lua după mine, măcar în anumite privinţe (dar lasă, că şi eu învăţ de la ei). Deci şcoală. Apoi bani pentru clădiri, bani pentru animale, bani pentru pomi ş.a.m.d. Şi timp, mult timp.

Dacă vrei să trăieşti din gospodăria rurală, şi eu spun că se poate, adică poţi să faci faţă tuturor cheltuielilor obiective şi poţi să obţii şi un surplus, atunci trebuie să o configurezi ca să obţii bani din ea. Ca multe lucruri, banii se premeditează şi ei. Dacă îţi obţii hrana în proporţie de 80-90% (nu, citricele nu le-am luat în calcul, şi nici ţigările, iar cu voia dumneavoastră nici cafeaua, nici pasiunea pentru ciocolata Heidi), asta deja înseamnă bani. O grădină bine întreţinută, un solar nu foarte mare, câteva oi în stână, o vacă cu lapte, 2 porci pe an, 10-15 pomi pe rod şi o poiată de păsări pot aduce, cumulat, peste 1000 de lei lunar. Adică echivalentul unui salariu destul de obişnuit prin oraşele famelice ale României. Să ne înţelegem bine, mai mult de jumătate dintre copiii acestei ţări sunt subnutriţi. O bună parte dintre români nu mănâncă aproape deloc fructe, pentru că nu au suficienţi bani ca să-şi permită acest lux. Eh, asta nu se întâmpla înainte ca tata să lase opincile în barieră, pentru că în copilăria lui urca în cireş în luna lui mai şi cobora din nuc în noiembrie. Uite-aşa era atunci, fructele erau disponibile pentru orice piticuţ cât putea duce burta. Ar trebui să ne gravăm asta în minte: mâncare = bani. Cum zicea un rebel deştept: a-ţi produce propria mâncare e ca şi cum ai imprima bani pe hârtie.

Legat de obţinerea de bani, trebuie să te orientezi în direcţia unui produs-pilot. Cu certitudine nu vei putea vinde şi legume, şi fructe, şi carne, şi lapte, şi ouă, şi cereale. Trebuie să vezi ce poţi face, se poate trăi din agricultură pe suprafeţe mici cu condiţia să faci ceea ce trebuie şi ceea ce pământul îţi sugerează. Dacă ai un hectar şi pe el pui porumb, să n-avem discuţii, evident că ai de-o mămăligă, creşti un porc şi câteva zeci de găini, dar cu certitudine îţi suflă vântul prin buzunare. Am cunoscut astfel de ţărani, care n-aveau nevoie de lest în portofel ca să se simtă bine. Eu cred că a avea sau nu bani nu are nimic în comun cu seninătatea omului (nu vorbesc de fericire ca să nu-mi provoc o greaţă matinală, pentru că fericirea e ideal de slugă, megapromovat într-o societate de sclavi ca a noastră).

Dacă însă ai demonul acţiunii, şi vrei să faci anumite lucruri, atunci pui altceva pe pământ, nu porumb. Însă pentru asta trebuie să gândeşti într-un anume fel, adică înainte de a schimba ceva în legătură cu pământul, schimbarea trebuie să se petreacă în capul tău. Am cunoscut un băiat care, gândindu-se în acest fel, i-a zis tatălui său: hai să punem tutun. Era pe vremea când o fabrică prelucra tutunul pe lângă Iaşi, furniza sămânţa, lua marfa cu camionul din poartă şi plătea binişor. Se câştiga cam de 10 ori mai mult decât cu porumb pe aceeaşi suprafaţă. Seniorul purtător de opinci i-a răspuns: Am nevoie de porumb pentru vite. Degeaba a argumentat juniorul că din banii obţinuţi de pe tutun s-ar putea cumpăra porumbul necesar şi-ar rămâne şi cu o sumă frumuşică, seniorul a rămas neclintit precum piatra care rămâne, în timp ce apa trece peste ea. Până la urmă a plecat ficiorul de acasă.

De regulă cam acesta este portretul tipic al celui care spune că la ţară nu se pot face bani: lipsit de imaginaţie, fără nicio idee, conformist până la limita absurdului. Face acelaşi lucru de 20 de ani şi se miră că nimic bun nu se petrece anul ăsta în comparaţie cu anul trecut, dar asta nu înseamnă că va face altceva în următorii 20 de ani. Îl copiază pe vecinul său şi e absolut şocat că o duce fix ca vecinul, deşi e de trei ori mai deştept şi în plus a mers şi cu trenul la viaţa lui. Gata să se plângă că e rău, dar incapabil să definească în vreun fel binele. Ruşinat de toată moştenirea satului în materie de meşteşuguri tradiţionale, admirator al isteriei urbane în materie de construcţii şi standard de viaţă în general. Pe scurt, eterna capră râioasă care poartă coada sus.

Mai am un exemplu relevant. Am cunoscut un nene legumicultor. Era junior legumicultor, pentru că tatăl său, senior legumicultor, avea sere şi solarii de prin 1960. Aveau împreună grădina tipică a unei gospodării moldoveneşti: 2000 de metri pătraţi. O “mobilaseră” cu un râmnic (iaz) care colecta apa unui pârâu, aveau răsadniţă mare şi 2 solarii care ocupau ca la 200 de metri pătraţi. O pompă urca apa la deal şi udau cum îi mai prost, cu furtunul. Anul lor agricol începea la Crăciun, când semănau roşiile în cutii cu pământ şi le puneau pe sobă, în bucătărie. Cu dotarea asta făceau miracole, cel puţin o dată pe săptămână maşina mergea încarcată la târg cu legume. Nu aveau pomi, nu aveau vacă, doar vreo 10-12 porci creşteau tot timpul. Pământ în câmp, vreo 5 hectare, pe care le dăduseră în parte. Făceau bani, şi gospodăria era orientată spre piaţă şi spre producerea de bani.

Planul de afacere era simplu: a) nu ardem gazul cu pământul din câmp, îl dăm la alţii să-l lucreze şi din arendă ţinem porcii; b) decât să cumpăr 2 hectare în câmp, mai bine mai cumpăr o grădină de 2000 de metri pătraţi pe care să fac legumicultură; c) decât să cumpăr o grădină de 2000 de metri pătraţi, mai bine mai fac 2 solarii de 200 metri pătraţi. Simplu şi eficient. Alte observaţii de legumicultor, pe care vi le dau ca atare, ca să vedeţi cum gândeşte un ţăran cu portmoneul plin: bani din legume face cel care ajunge printre primii în piaţă, adică cel care izbuteşte să vândă trufandale. Omul adăuga apoi că, fiind botoşănean, întotdeauna ajungea la vânzare după gălăţeni, deci nu vindea NICIODATĂ în regim de trunfadale. Cu toate acestea, era mulţumit de câştig. Mai zice că întotdeauna în grădină ceva o să meargă, şi alte lucruri nu vor izbuti. Deci, din ce punea în pământ, un anumit procent nu se făcea, fie din cauza vremii, fie din cauza unor aşteptări eronate. Cu toate acestea, ceea ce se face compensează ceea ce nu se face. Mi s-a părut relevantă judecata, bună de servit celor care spun că agricultura este riscanta. Ei, ştiţi ce cultiva vecinul legumicultorilor? Porumb. Într-o grădină similară, cu aceeaşi bună expoziţie sudică, lângă cineva care făcea legumicultură de 50 de ani, vecinul cultiva porumb şi se plângea că “e rău de bani la ţară”.

Legat de muncă, în privinţa căreia comentatorul blogului Dileme existenţiale ne asigură că “nu este deloc puţină”, intervin aici cu o observaţie personală, pe care n-o bag pe gât nimănui. Multul sau puţinul ţin de ceva, de un termen de comparaţie. Cum zicea juniorul grădinar pomenit mai sus: “Pe ce faci, pe ce-ai mai face; pe ce stai, pe ce-ai mai sta.” Dacă te obişnuieşti să lucrezi, atunci multul devine puţin. Dacă plăcerea şi idealul tău în viaţă e să stai tolănit la televizor, s-ar putea ca şi banala ieşire pentru a da mâncare la pui în curte să fie un efort insuportabil. A spune că la ţară e multă muncă, ăsta e virus de orăşean deprins cu viaţa după blocuri. Dimpotrivă, cele mai serioase argumente pentru viaţa de la ţară sunt: folosirea intensă a mâinilor, diversitatea operaţiunilor (e foarte greu să oboseşti într-o zi care începe cu udatul grădinii pe răcoare, la patru dimineaţa, urmat de o coasă de control, vreo 2 ceasuri cât încă mai e rouă, după care construcţii în cob intercalate cu udat pomi, şi terminată cu hrănitul animalelor, de exemplu). Experienţa ne arată că statul la birou e mult mai obositor. Eu lucrez câte 8-10 ceasuri, uit şi să mănânc, iar când apune soarele mă opresc cu regret şi-mi spun: “Dacă mai lumina 5 ceasuri, tot aş mai fi lucrat”. Când sunt răpus de oboseală, vara, ma întind pur şi simplu pe pământ şi adorm ca-n pat, iar după 15 minute sunt proaspăt ca la începutul zilei.

Să spui că pentru un “minim de energie electrică” trebuie plătită o factură înseamnă ori să ai o definiţie inadecvată a “minimului”, ori să fii profund dezinformat în privinţa producerii autonome a energiei electrice. Să vorbeşti despre panourile fotovoltaice ca despre unica alternativă, iarăşi trădează mari carenţe informaţionale. Cred c-am mai spus: energia solară convertită în energie electrică prin intermediul panourilor este o fiţă tembelă, şi nici măcar ecologică. E adevărat că procesul în sine nu poluează, însă producerea unui panou este cât se poate de poluantă. În plus, este perfect adevărat, panourile au o viaţă destul de limitată, şi sunt exorbitant de scumpe. Ele pot fi o soluţie cel mult la oraş, subiect care pe mine nu mă interesează. Pentru noi, cei care mergem la ţară, producerea de energie electrică din biogaz este probabil cea mai fezabilă oportunitate, mai ales având în vedere că gospodăria clasică are cantităţi impresionante de biomasă pe din care se poate produce metan în regim casnic. La asta se mai poate adăuga o morişcă eoliană, poate nu peste tot, dar unde e posibil merge ca sursă suplimentară.

Cât despre minimul de energie electrică, dacă scoatem toate sculelele din bucătărie (cuptor cu microunde, mixer, friteuză, toaster, blender), maşina de spălat, frigiderul, televizorul şi congelatorul, este cam greu să nu poţi produce singur, gratuit, cu ceva efort, curentul de care ai nevoie. Dacă definiţia feminităţii e cuplată de maşina de spălat şi de cuptorul cu microunde, atunci ai o problemă legată de feminitate, pe care n-am s-o rezolv eu aici, nici măcar n-am să mă străduiesc. Dacă apa din fântână n-o poţi scoate cu braţele, ci musai îţi trebuie o pompă, atunci ai o problemă cu masculinitatea, ţi-o las şi pe asta la pachet. Dacă o după-amiază perfectă nu se poate fără televizor, iarăşi, ai o problemă cu definiţia după-amiezii perfecte, şi mă tem că niciun dicţionar din lume nu va sări în ajutor. Toate acestea fac parte din tragedia vieţii moderne, şi-i păcat ca cel dependent de sucul ăsta să fie tulburat în dulcea lui suferinţă.

Hei, şi ajungem şi la vândutul şi declaratul la fisc. Aici e o mare bubă, este perfect adevărat că statul lucrează intens la realizarea unei mai vechi fantasme: impozitarea veniturilor din agricultură. Prea mulţi moşnegi vindeau purcei la iarmaroc fără să plătească impozitul pe venitul persoanelor fizice, prea multe legături de mărar erau traficate în piaţă de băbuţe evazioniste dubioase. Era timpul să se pună capăt acestui flagel care măcina seriozitatea fiscală a poporului mioritic. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus simplu: OG nr. 8/2013. M-am delectat cu textul noilor biruri, pe lângă care fumăritul medieval mi s-a părut, scuzaţi oximoronul, parfum.

Dacă privim lucrurile fără imaginaţie, atunci un ţăran întreprinzător care are vaci şi vinde laptele acestora sub formă prelucrată (caşcaval, telemea, urdă etc.) ar trebui să fie impozitat de 3 ori: a) pe pământul pe care produce furajele pentru animale, cu impozitul pe proprietate; b) pe tot ce trece de a doua vacă, cu impozitul forfetar; c) pe produsele prelucrate pe care le vinde în piaţă, ca venituri obţinute din activităţi independente. Încerc să reflectez dacă în România capitalistă există în acest moment o clasă mai jefuită decât cea a ţăranilor gospodari, şi nu găsesc. De vină trebuie să fie prea şubreda mea erudiţie fiscală, sunt sigur că bocancul statului este aşezat protector pe mult mai multe cefe.

Dacă, dimpotrivă, avem imaginaţie, putem să abordăm problema mult mai creativ. Totul e să ştim că peştii mici trec prin orice plasă, iar în vremurile în care statul vrea să controleze traficul de gogonele murate, nu-i cel mai inteligent lucru să te afişezi cu ditai butoiul de murături după tine. Hai să lecturăm cu atenţie OG nr. 8/2013. Să zicem că vrei să faci legumicultură. Statul impozitează la solarii tot ce depăşeşte 2000 de metri pătraţi. Deci, faci până în 2000 mp, şi basta. Este enorm, în treacăt fie spus. Eu am deja un solar de 72 mp şi aş vrea să mai fac 3 anul ăsta, adică să ajung la vreo 300 mp. Vrei să faci pomicultură. Dacă ai depăşit 1,5 ha, statul te impozitează cu 4709 lei pentru orice nou hectar de pomi pe rod. Te limitezi la 1,5 ha. Îţi poţi configura o gospodărie frumuşică rămânând cu totul sub nivelul de impozitare, caz în care nu datorezi nimic la norme de venit. Să nu-mi spună nimeni că nu se poate trăi bine cu: 2 vaci, 6 porci, 10 oi, 1,5 ha de livadă, o grădină de 5000 mp şi 2000 mp de solar.

Ce se întâmplă însă dacă mai vrei să cumperi un teren pe care să faci livadă? Legal, se poate să scăpăm de impozit şi atunci. Facem separarea de patrimonii cu nevasta (regimul matrimonial al proprietăţii comune asupra bunurilor nu mai este singura opţiune posibilă) şi gata, ea cu livada ei, el cu a lui. Ea cu vacile ei, el cu ale lui. Când mai luăm o bucată, o trecem pe numele ficiorului, asta pentru că şi copiii pot avea patrimoniul lor. Şi uite aşa, se poate fracţiona proprietatea, totul respectând scrupulos legea şi spiritul ei.

Cât despre impozitarea din pieţe, au apărut noi formule de marketing în occident, pe care e bine să le adoptăm şi noi. Cel mai prost lucru pe care-l poţi face este să dai totul la intermediar, apoi să înjuri că agricultura nu este rentabilă (curios, n-am auzit niciun intermediar care să înjure intermedierea că nu este rentabilă). Al doilea cel mai prost lucru este să mergi în piaţă şi să aştepţi să ţi se vândă marfa, deşi e o soluţie perfect viabilă pentru 4-5 ţărani gospodari care se asociază, eventual îşi închiriază un magazin undeva. Cel mai bun lucru este să constitui o reţea de consumatori cărora să le furnizezi produse proaspete şi ecologice direct la domiciliu. Lucru care se poate face perfect dacă ai: 1,5 ha de livadă, 5000 mp de grădină, 2000 mp de solarii, 2 vaci, 6 porci şi 100 de găini, totul eco. Sunt curios cum se va fiscaliza producţia în acest caz, cu paporniţa la uşa consumatorului mulţumit de produsele tale. Ah, da, uitasem că în România este o mândrie să-ţi plăteşti impozitele, din care se fac autostrăzi, se finanţează un învăţământ performant şi un sistem de sănătate bine pus la punct.

Autor: Radu Iliescu

Sursa: Agricultura sustenabilă