Anii ’80 trecuţi de care, în curând, ne vor despărţi 4 decenii au fost formidabili. Au creat lumea următoarelor 2 sau 3 secole. În Marea Britanie au fost deceniul ”Doamnei de Fier”, premiera Margaret Thatcher, cea care a forţat istoria şi a vrut să-i facă pe britanici, pentru a doua oară, să devină americani, încercând să-i convingă să renunţe la statul social european şi să le impună capitalismul cel mai sălbatic cu putinţă. A eşuat, dar a crescut la sân şi ne-a pricopsit cu următoarele generaţii, cel puţin stranii, de europeni, printre ei şi mulţi dintre copiii noştri, ”egoişti, băgăreţi şi leşinaţi după bani” (sloganul băncii Lloyd’s, din Londra).
Peste Ocean, preşedintele Ronald Reagan a lansat neoreaganismul, adică democraţia de piaţă liberă, adică neoliberalismul economic dezlănţuit şi i-a adus pe neoconservatori la Casa Albă, Pentagon, Departamentul de Stat etc., de atunci încoace aceştia au căpuşat temeinic şi nefast factorii de decizie politică, managementul suprem şi politica externă a SUA. Cu perestroika şi glasnostul lui, Mihail Gorbaciov a înmormântat comunismul şi bine a făcut, au urmat apoi 20 de ani de chinuri colosale pentru ruşi, dar astăzi ţara lor este pe drumul ei propriu, capitalism după priceperea lor, democraţie după înţelegerea lor, mândrie naţională renăscută, situaţie economică generală bună şi revenire la fostul statut de superputere mondială, una din primele două ale lumii.
Karl Marx a sucombat a doua oară, cea mai devastatoare critică a marxismului a venit de la polonezul Leszek Kolakowsky, în cartea Curentele principale ale marxismului, un ghid în filozofia lui Marx, dar şi discursul de adio la îngropăciunea în uitare a doctrinei sale. I-a urmat, apoi, la cimitir, comunismul în toate variantele europene – adică Marx, Engels, Lenin şi Stalin. După 29 de ani a căzut şi zidul lui Hruşciov, de la Berlin, iar Germania s-a reunificat. În tot acel deceniu, până în ultima lui săptămână,numai ţara lui Gică Contra n-a făcut şi nu a sperat nimic. Condamnată, parcă, de un tribunal science fiction la o sentinţă halucinantă, România anilor ’80 s-a întors în timpuri geologice revolute, în Cuaternar, în frig, mâncare drămuită şi foame, printre mamuţi industriali şi copii făcuţi la întâmplare, în străfunduri de peşteri – apartamente semiîngheţate.
Apetitul fostului Nicolae Ceauşescu pentru dictatură s-a produs într-un climat reprobabil de toleranţă internă şi internaţională, s-a ajuns la stări de lucruri de un primitivism năucitor, liderul şi-a subordonat totul, partidul, statul şi resemnarea întregului popor. În zilele marii revoluţii mondiale a comunicaţiilor, în ţara lui Eugene Ionesco absurdul a ieşit din orice proporţii, la 28 martie 1983, printr-un act al Consiliului de Stat, Bucureştiul a declarat război… tuturor maşinilor de scris de pe teritoriul României, inclusiv bietele Underwood, Remington şi Adler,vechi de 50-60 ani, de dinainte de comunism (?!).
Dar toate întâmplările fabuloase ale anilor ’80 din veacul trecut, aşa cum am încercat să vi le evoc în câteva cuvinte, au fost depăşite de una colosală, a cărei magnitudine şi importanţă istorică nu au fost pe deplin pricepute, la vremea respectivă, de către contemporani: la 1 ianuarie 1983 s-a născut Internetul şi a devenit operaţională prima reţea unică globală cu protocoale TCP/IP. În viitorul nu prea îndepărtat, o altă Margaret Thatcher, un alt Ronald Reagan, un alt Gorbaciov, un alt Helmuth Kohl, sau un alt Ceauşescu şi toţi guvernanţii care le vor urma, vor trebui să înfrunte această sabie cu două tăişuri a democraţiei care este internetul, precum şi cele trei mari pericole anti-sistem apărute odată cu el: 1. comunicarea şi dezbaterea publică instantanee a unor programe şi platforme politice anti-establishment 2. diseminarea tot instantanee şi monitorizarea unor măsuri organizatorice, strategice şi tactice, în vederea obţinerii succesului electoral şi a câştigării guvernării, şi 3. media alternativă, ca antidot la intoxicarea zilnică a publicului de către serviciile (îndeosebi video) ale mediei mainstream, aservită politic şi economic.
Astăzi, internetul îi învaţă pe utilizatorii săi, pe cetăţeni, cum să-şi schimbe părerile şi viziunile despre politicieni şi partidele lor, acolo unde este cazul le stabileşte legătura benefică cu guverne în mod real democratice, adică în slujba lor, le oferă satisfacţia îndeplinirii contractului social moştenit de aproape un sfert de mileniu de la Jean Jacques Rousseau. Internetul, cyberspaţiul, pune la dispoziţia oamenilor o bază de informaţii incomparabil mai mare decât, să zicem, cea existentă acum 40 de ani, pecetluieşte soarta guvernărilor nefuncţionale, defineşte mai acurat interdependenţa internaţională. Permite utilizatorilor să înţeleagă cum anume funcţionează, în ţara lor, practicile democratice şi guvernanţa şi, simultan, ce fel de politici şi relaţii sunt practicate de guvern în exterior. Fără internet, foarte mulţi nu ar realiza astăzi cât sunt de oprimaţi, sau de liberi. Cât de mult le este cenzurată informaţia oficială. Cât de aservită sau nu este media frecventată. Cât de onestă, sau mincinoasă şi perfidă, este propaganda statului. Cât de perversă şi retrogradă a devenit media oficială, indiferent că vorbim de Vest, sau de Est, de ţări cu o îndelungată tradiţie şi viaţă democratică, sau de ţări la început de drum pe calea democraţiei.
Autor: Radu Toma
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu