(text care nu a mai încăput în ziarul pentru care era scris)
Există o binecunoscută fascinaţie a ororii. Care mai de care, televiziunile se întrec în a o cultiva, ilustrând hidoşeniile la ore de vârf, când, prin poleirea fecalei de pe sticlă, audienţa permite înghiţirea ei pe nerăsuflate.
Mi se întâmplă uneori să dau peste astfel de producţii comerciale, dintre carereality-show-ul familial se detaşează de departe ca liderul prostului gust, moment în care, în ciuda strepezelii ce mă cuprinde, mă încăpăţânez – vreme de două-trei episoade, vizionate „în diagonală” – să văd până unde merge prostia omenească; sperând că limitaţii fără limite au, totuşi, o limită.
În timpul acestor năzăriri-media, o seamă de indivizi iuţi la minte se pretează unui deşănţat contorsionism dinaintea camerelor de luat vederi, convinşi, în nemăsurata lor banalitate, că sunt interesanţi, importanţi şi „diferiţi”, doar fiindcă banii din contul bancar personal, achiziţiile şi calătoriile îi înregimentează în plutonul „oamenilor de succes”; acolo unde diferenţele dintre ei se şterg brusc, ele constând în doar câteva zerouri adăugate marelui zero întrupat de fiecare în parte.
Toţi se pricep la a face bani, la a-i investi şi a se arăta pe ei inşişi, nearătând vreodată o direcţie cât de cât luminoasă, condiţia adevăratei inteligenţe. Vioi cât încape, guralivi, obraznici şi stridenţi, catalogând ruşinea, moralitatea şi, în general, bunul simţ, drept inhibiţii, ei întronează cu tupeu renunţarea le ele, prezentând-o ca pe cheia reuşitei în viaţă, pe care o confundă cu reuşita in afaceri: marcă a bărbatului de top şi a femeii „puternice”. Iar dovada confuziei pomenite, concretizată în scandaluri intim-publice, în divorţuri şi partajuri meschine, în liote de copii puiaţi cu parteneri care mai de care mai notoriu, devine şi ea un brand al „forţei morale” a claunului, care mereu va găsi „tăria de a merge mai departe” cu imbecilităţile.
Dacă nu mă înşel, primul reality-show de televiziune de la noi a arătat „boborului” cum trăieşte lumea bună, sugerând că aşa se trăieşte. Un bogătaş scund, cu moacă de moşneguţ edentat încă din copilărie, însă cu minte de copil la cei peste cincizeci de ani ai săi şi o piţipoancă abia trecută de majorat – pe care, din curvă de lux, bărbăţelul o ridicase la statutul de onorabilă soţie – au ţinut să îşi exhibe sturlubăticiile umede şi „posibilităţile” vreme de câţiva ani. Printre alte închipuieli perfect ridicole, ei mi-au rămas în memorie prin cel mai scurt şi apreciat discurs rostit vreodată. Aflaţi la un restaurant occidental, cu ochii înfipţi în farfuriile unde aburea o specialitate de peşte savant preparată, după nesfârşite secunde de tăcere, ea a rostit: „Mişto!” El a sorbit-o de îndată din priviri şi muţenia şi-a recâştigat locul. Fireşte că la această oră sunt divorţaţi în urma unui scandalos partaj al bunurilor, printre care se afla şi copila lor. În urma divorţului, singurul beneficiu fiind incheierea maimuţărelii televizate. Dar, tradiţia fiind înscăunată, nu am scăpat…
La această oră, reality-show-ul îşi plonjează obiectivul camerei în intimitatea unei familii ai cărei membri sunt „oameni de fotbal”: el, un talentat sportiv, fost „rege” în „sportul rege”, actualmente antrenor, inocent în felul său – că aşa şade bine soţului! – ea o fostă. Fostă de toate: de la urâţică şi vulgară vedetă, goală-puşcă pe coperta revistelor mondene, la actuală muiere de afaceri, de la patroana unui club fotbalistic, la investitoare în industria alimentară. Deşi numele serialului televizat, fonetic vorbind, sună foarte apropiat subtitlului de mai sus, prin conţinut abia acesta de pe urmă îl sintetizează: „Prostanca şi regele”. „Regele” nu se prea vede, eclipsat fiind de asaltul individei care, pentru psihologi şi psihiatri oferă un nesfârşit teren de studiu, unde comportamentul strident şi fizionomia bolovănos-anostă, lipsită de orice feminitate sunt într-o indisolubilă consonanţă.
Telespectatorii o pot urmări peste tot: în apatamentul kitschos şi opulent, dinaintea dulapurilor cu haine de firmă, în bucătăria pe care declară că o detestă – cum şade bine oricărei intelectuale de afaceri – şi, mai ales o aud pălăvrăgind, chicotind şi aruncând priviri şmechere de sub claia de păr împletit în nenumărate şuviţe rigide – brandul său –, amintind de şerpii Medusei înfrânte de Tezeu.
Spre deosebire însă de Gorgona muritoare, ea pare de neoprit, cofirmând zicala „Omul de nimic , din nimic îşi face virtute”. Declară că vorbeşte la telefonul mobil 24 de ore din 24, cheltuind pe factura unei singure luni costul a două apartamente, iar screamătul ieşirii sale din banalitate pare să fi fost, în sfârşit, atins de inspiraţia bovină: va naşte în curând în direct la televizor. Din nefericire, prin cezariană, caz în care telespectatorii nu îi vor vedea nici cu acest prilej adevărata faţă.
Autor: Nicolae R. Dărămuş
sursa: orlandobalas.wordpress.com
Cum se intampla de obicei, de cate ori citesc un articol care vitupereaza impotriva prostiei, ignorantei si orgoliului gaunos, ironia ii face subtil cu ochiul autorului… Perseu a omorat-o pe Medusa, Tezeu a ciopartit un un minotaur. Dar asa e cand vanam doar paie.