Reprezentanţii guvernului sunt în continuare optimişti în privinţa perspectivelor economiei naţionale şi sunt convinşi că ţinta de creştere agreată cu FMI este accesibilă. Noi suntem convinşi că guvernul nu conştientizează seriozitatea problemelor structurale cu care se confruntă Uniunea Europeană şi consecinţele unui colaps financiar al zonei euro. Ţinta de creştere economică pentru anul curent nu are nicio şansă să fie atinsă, deşi există opţiunea “pornirii tiparniţei de Lei” şi atunci, desigur, va exista orice creştere dorită, dar numai în termeni nominali şi nu reali. Oficialii români încă mai discută despre riscurile întoarcerii recesiunii, deşi mult mai corectă ar fi o discuţie despre măsurile de asigurare a supravieţuirii populaţiei în condiţiile unei depresii economice severe.
România are câteva probleme structurale care vor genera o scădere drastică a nivelului de viaţă în condiţiile unei depresii pan-europene. Ţara noastră nu este capabilă să-şi asigure cetăţenii cu acces la alimentele de bază. Chiar şi în cazul unui an agricol excepţional, majoritatea alimentelor pleacă la export şi statul nu are nicio pârghie pentru a asigura cetăţenilor acces preferenţial la alimente. Suntem perfect conştienţi de faptul că într-o economie ideală de piaţă este mai bine ca mărfurile să plece la export, iar statul (implicit cetăţenii) să beneficieze de pe urma unor încasări mai mari din taxe şi impozite plătite de oligarhia agricolă. Din păcate, noi nu trăim într-o economie ideală de piaţă şi veniturile adiţionale rezultante din exportul de alimente nu se transformă în venituri adiţionale ale statului sau ale cetăţenilor. Pentru o companie din România este mult prea simplu să vândă grâul la un preţ subevaluat unei companii off-shore şi apoi să-l revândă, păstrând tot profitul în afara sferei de acces a autorităţilor române care oricum nu manifestă vreun interes în privinţa stopării acestui fenomen.
Funcţionarea aparatului de stat şi a sistemelor de protecţie socială este dependentă de creditarea oferită de sistemul bancar internaţional şi extensiile acestuia prezente în România. Statul român trebuie să “rostogolească” aproximativ 2 miliarde de Euro la fiecare trei luni, pentru a-şi asigura lichidităţile. Este îndeajuns ca piaţa creditării interbancare să aibă o mică sincopă pentru ca statul să se trezească în situaţia de a fi incapabil să-şi onoreze obligaţiile financiare, inclusiv plata pensiilor şi salariilor. Desigur, guvernul are un “as în mânecă” sub forma unui împrumut de la FMI, dar ce se întâmplă în situaţia în care piaţa creditării bancare îngheaţă pe termen nedefinit după falimentul inevitabil al Greciei? Este clar că după falimentul Greciei puţinele bănci care vor fi în continuare solvabile şi operaţionale vor fi foarte reticente să mai împrumute bani statelor de la periferia europeană. Ce va face guvernul fără acces la creditare? Se pare că nimeni nu ştie, iar principalul neştiutor este chiar premierul. Ar fi plăcut să avem iluzia existenţei în spatele premierului a unui cardinal sur (sau grup de cardinali suri) dotat cu o inteligenţă superioară şi un plan de acţiune, dar toţi “cardinalii” cu ochi albaştri care conduc România nu se califică decât pentru titlurile onorifice de academicieni ai şmenului şi nimic mai mult.
Este interesant că se încearcă privatizarea rapidă a ultimelor active-cheie din economia românească. Scenariul cel mai negativ ar fi următorul: statul român rămâne fără finanţare şi fără venituri, iar toate (absolut toate) activele strategice ajung pe mâna capitalului străin care va “stoarce” populaţia din punct de vedere financiar. În condiţiile unei grave crize economice, statele vor cere companiilor autohtone să “pună umărul” la menţinerea în funcţiune a sistemelor de protecţie socială, dar România nu va avea astfel de surse de finanţare, iar veniturile generate de puţinele părţi funcţionale ale economiei româneşti vor fi direcţionate pentru susţinerea bugetelor altor ţări.
Ne aşteaptă un veritabil îngheţ economic, de fapt o veritabilă perioadă glaciară.
sursa: cronicaromana.ro
Adauga comentariu