C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Indignati-va

„Indignarea poate incepe cu o incruntare a fruntii, cu un pumn inclestat. Dar si cu privirea ferma ca impreuna ne putem schimba soarta, cu surasul celui stapan pe sine, care nu mai e dispus sa i se dispretuiasca viata.
Istoria ramane in manuale, nu mai iese in strada. […] Uitandu-ne la micul ecran, ne abandonam confortului de a-i lasa pe altii sa se indigneze in locul nostru.”
(Valentin Nicolau)

Stephane Hessel – Indignati-va

93 de ani. Fara indoiala, ultima etapa. Sfarsitul nu este departe. Iata o sansa extraordinara de care pot profita pentru a rememora ceea ce a constituit un veritabil socru al angajamentului meu politic: anii luptei in cadrul miscarii de Rezistenta si programul elaborat, acum 66 de ani, de Consiliul National al Rezistentei. Lui Jean Moulin i se datoreaza in cadrul acestui Consiliu, reunirea tuturor componentelor Frantei ocupate – miscarile, partidele, sindicatele – pentru a-si proclama adeziunea la lupta francezilor si la unicul lider pe care ei il recunosteau: generalul de Gaulle.La Londra, unde in 1941 m-am alturat generalului, am aflat ca membrii Consiliului pusesera la punct un program, il adoptasera pe data 15 martie 1944 si propusesera pentru Franta libera un ansamblu de principii si valori menite sa se afle la baza democratiei franceze.

astazi, mai mult ca niciodata avem nevoie de aceste principii si valori.Noua, tuturor, ne revine misiunea de a veghea ca societatea noastra sa continue sa fie una de care sa fim mandri: nu societatea de azi, a expulzarilor, a muncitorilor la negru, a suspiciunilor la adresa imigrantilor, nu societatea de azi, in care pensiile si asigurarile sociale sa fie periclitate, nu societatea de azi, in care presa scrisa si audiovizuala se afla in mainile celor bogati – lucruri pe care ar fi trebuit sa refuzam sa le acceptam,daca am fi fost veritabili urmasi ai Consiliului National al Rezistentei.
Incepand cu 1945, dupa o tragedie atroce, fortele prezente in cadrul Consiliului si-au asumat misiunea unei renasteri ambitioase. Sa ne amintim ca atunci a fost infiintat sistemul de asigurari sociale, asa cum l-a dorit Rezistenta, asa cum stipula programul ei: “Un plan complet de asigurari sociale, menit sa asigure tuturor cetatenilor mijloacele de existenta in toate acele cazuri in care ei sunt incapabili sa si le procure prin munca”; “o pensie care sa le permita varstnicilor sa-si sfarseasca zilele in mod demn”. Sursele de energie electrica, gazele naturale, minele si marile banci au fost nationalizate. Exact un astfel de lucru preconiza in continuare programul: “Revenirea in proprietatea statului a marilor mijloace de productie monopolizate, rodul muncii tuturor, a surselor de energie, a bogatiilor subsolului, a companiilor de asigurari si a marilor banci”; “instaurarea unei veritabile democratii economice si sociale, implicand eliminarea de la conducerea economiei a marilor organizatii economice si financiare care viseaza la autonomia fata de stat”. Interesul general trebuie sa primeze asupra celui particular, iar impartirea justa a averilor create de masele muncitoare trebuie sa fie mai presus de puterea banului. Rezistenta propunea “o organizare rationala a economiei, care sa asigure subordonarea intereselor particulare in fata interesului general si eliberarea de sub dictatura profesionala instaurata dupa modelul statelor fasciste”, iar guvernarea provizorie a republicii se afirma ca sustinatoare a principiilor enumerate.
O democratie veritabila are nevoie de o presa independenta; Rezistenta stie acest lucru si-l solicita, aparand, libertatea presei, onoare si independenta fata de stat, fata de puterea banuluii si de influientele straine”. Exact ceea ce prevedeau ordonantele emise in privinta presei inca din 1944 si exact aceste elemente sunt astazi un pericol.
Rezistenta sustinea “posibilitatea efectiva a tuturor copiilor francezi de a beneficia de cea mai progresista educatie”, fara discriminare; reformele propuse in 2008 pe de alta parte, contravin principiului. Profesorii tineri, a caror actiune eu o sustin au mers pana acolo incat au refuzat sa aplice asemenea reforme si au fost pedepsiti prin reducerea salariilor. Ei s-au indignat, au dovedit “nesupunere”, au considerat ca reformele sunt prea indepartate de idealul scolilor republicane, neizbutind sa dezvolte suficient spiritul creativ si critic si fiind adecvate mai degraba unei societati dominate de bani.
Astazi, exact baza acelor cuceriri sociale ale Rezistentei este pusa in discutie

Ratiunea Rezistentei este indignarea
Ni se spune cu indrazneala ca statul nu mai poate sustine costurile unor astfel de masuri cetatenesti. Dar cum este posibil sa nu mai dispuna astazi de banii necesari pentru a mentine si a dezvolta aceste cuceriri, cand bogatia a crescut atat de mult de la eliberarea de fortele naziste, in vremea in care Europa era in ruine? Fiindca puterea banului, combatuta de Rezistenta nu a fost niciodata atat de mare, de aroganta si de egoista, infiltrandu-si proprii argati pana la cele mai inalte sfere ale statului. Bancile, acum privatizate, se dovedesc ingrijorate in primul rand pentru divedendele lor si pentru uriasele salarii ale celor care le conduc, nicidecum pentru interesul general. Prapastia dintre cei mai saraci si cei mai bogati nu a fost niciodata atat de adanca, iar goana dupa bani si concurenta sunt mai sustinute decat oricand inainte.
Ratiunea fundamentala a Rezistentei a fost indignarea. Noi, veteranii miscarii de Rezistenta si ai fortelor combatante ale Frantei eliberate, noi chemam tanara generatie sa reinsufleteasca si sa transmita mai departe mostenirea rezistentei si ideile sale. Pe tineri ii indemnam: preluati stafeta, indignativa la randul vostru! Autoritatile politice, economice, intelectuale si societatea in ansamblul ei nu trebuie sa capituleze si nici sa nu se lase impresionate de actuala dictatura internationala a pietelor financiare, care ameninta pacea si democratia.
Vreau ca toti impreuna – si fiecare la randul sau – sa avem propria noastra ratiune de a ne indigna. Acest lucru este imperios. Atunci cand ceva ne indigneaza asa cum m-a indignat pe mine nazismul, atunci devenim bataiosi, hotarati si angajati. Ne alaturam marelui curent al istoriei, care trebuie sa continuie printre fiecare dintre noi – un curent care se indreapta spre dreptate si spre o mai mare libertate, dar nu spre aceasta libertate fara frau, aidoma vulpii in cotetul gainilor. Aceste drepturi, prevazute in Declaratia Universala, redactata in 1948, au un caracter universal. Daca stiti pe cineva caruia ii sunt refuzate sustineti-l, ajutati-l sa le dobandeasca.

Doua viziuni asupra istoriei
Atunci cand incerc sa inteleg ce anume a cauzat aparitia fascismului, cum s-a putut sa fim cotropiti de el si de regimul de la Vichy, imi spun ca, in egoismul lor, cei bogati s-au temut teribil de revolutia bolsevica. S-au lasat dirijati de aceasta frica. Dar daca, astazi la fel ca atunci, o minoritate activa va lua pozitie, va fi suficient, vom avea astfel punctul pe care sa sprijinim parghia. Fireste, trairile unui varstnic ca mine, nascut in 1917, difera mult de cele ale tinerilor din ziua de azi. Le cer adesea profesorilor permisiunea de a ma adresa elevilor, carora le spun: voi nu aveti aceleasi motive evidente de a va angaja in lupta. Pentru noi, Rezistenta insemna refuzul de a accepta ocupatia germana si infrangerea. Era deci relativ simplu. La fel de simplu ca tot ceea ce a urmat – decolonizarea. Si apoi razboiul din Algeria. Trebuia ca Algeria sa-si dobandeasca independenta, fara indoiala. Iar in ceea ce-l priveste pe Stalin, cu totii am aplaudat victoruia Armatei Rosii impotriva nazistilor. Dar imediat ce am aflat de marile procese din epoca stalinista, din 1935, si cu toate ca era necesar sa pastram o cale deschisa catre comunism, pentru a contrabalansa capitalismul american, nevoia de a ne opune unei asemenea forme insuportabile de totalitarism s-a impus cu de la sine putere. In indelungata mea viata, am avut o serie considerabila de motive pentru a ma indigna.
Aceste motive au avut la baza mai putin un nivel emotional, cat mai degraba vointa de angajare. Tanar absolvent de scoala normala, am fost puternic marcat de opera lui Sartre – un coleg mai varstnic. Greata si Zidul, nu Fiinta si neantul, au avut un rol decisiv in modelarea gandirii mele. Satre ne-a invatat sa ne spunem: “noi, ca indivizi, suntem responsabili”. Era un mesaj de tip libertarian, care afirma ca responsabilitatea individuala nu se supune niciunei puteri, nici unui Dumnezeu. Dimpotriva, fiecare dintre noi trebuie sa se angajeze in lupta in numele responsabilitatii sale de fiinta umana. Cand am incepat cursurile scolii normale din strada Ulm, in Parisul anului 1938, am facut-o ca un fervent discipol al filozofului Hegel si am urmat cursul lui Maurice Merleau-Ponty. Materia sa explora experienta concreta, aceea a corpului fizic si a relatiilor sale cu perceptia lumii din jur. Dar optimismul meu natural, care voia ca tot ce este dezirabil sa fie posibil, ma indrepta mai degraba spre Hegel. Conform hegelianismului, indelungata istorie a omenirii are un sens anume: acela al libertatii omului care progreseaza etapa cu etapa. Istoria este alcatuita din socuri succesive, concretizandu-se in abordarea provocarilor. Istoria sociala se dezvolta si, in final, odata ce omul si-a atins libertatea deplina, ajungem la statul democratic in forma sa ideala.
Desigur, exista si o alta conceptie asupra istoriei. Progresul inregistrat prin libertate, prin competitie, prin goana dupa “mereu mai mult” poate fi resimtit ca un uragan distrugator. Asa si-l reprezenta un prieten al tatalui meu, cel care, impreuna cu el, a tradus in limba germana romanul fluviu In cautarea timpului pierdut, de Marcel Proust. Ma refer la filozoful german Walter Benjamin. El a extras un mesaj pesimist din tabloul Angelus Novus al pictorului elvetian Paul Klee, in care ingerul deschide bratele ca pentru a zagazui o furtuna pe care el o echivaleaza cu progresul. Pentru Benjamin, care s-a sinucis in 1940 in incercare de a eluda nazismul, istoria se concretizeaza in irezistibila inaintare dintr-o catastrofa in alta.

Indiferenta: Cea mai distructiva atitudine
Intr-adevar, motivele de indignare pot parea astazi mai putin limpezi sau lumea poate parea mai complicata. Cine comanda, cine decide? Nu este intotdeauna simplu de diferentiat numeroasele curente care ne guverneaza. Nu mai avem de a face cu o mica elita, ale carei actiuni le intelegem clar. Traim intr-o lume vasta, caracterizata intr-un mod evident de numeroasele interdependente, intr-o societate mai interconectata decat oricand inainte. Dar in aceasta lume se petrec lucruri insuportabile. Pentru a le percepe, trebuie sa ne uitam bine, sa cercetam. Iata de ce le spun tinerilor: cautati putin, si veti gasi. Cea mai rea atitudine este indiferenta, este raspunsul de tip: “Eu nu pot sa fac nimic, dar ma descurc”. Comportandu-va astfel pierdeti una din componentele esentiale ale firii umane – o componenta indispensabila: capacitatea de indignare si consecinta ei, angajarea in actiune.
Putem identifica deja doua mari provocari:
1. Uriasa prapastie existenta dintre cei foarte saraci si cei foarte bogati, prapastie care continua sa se adanceasca. Aceasta este una dintre “inovatiile” secolelor XX si XXI. Cei mai saraci locuitori ai lumii castiga astazi abia echivalentul a 2$ pe zi. Nu putem accepta ca o asemenea prapastie sa devina si mai mare. Simpla constatare a faptului este de natura sa ne incita la actiune.
2. Drepturile Omului si Starea Planetei. Dupa eliberare, am avut sansa de a contribui la redactarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, adoptata de Organizatia Natiunilor Unite pe 10 decembrie la Paris, la Palais de Chailot. In calitate de sef de cabinet al lui Henri Laugier, secretar general adjunct al ONU si secretar al Comisiei pentru Drepturile Omului, am participat, alaturi de altii, la redactarea declaratiei. Nu as putea omite, vorbind despre elaborarea ei, rolul lui Rene Cassin, comisar national pentru justitie si educatie in guvernul Frantei libere de la Londra, in 1941, laureat al Premiului Nobel pentru Pace 1968, si nici contributia lui Pierre Mendes France in cadrul Consiliului Economic si Social, care a recitit textele elaborate de noi inainte de a fi examinate de A Treia Comisie a Adunarii Generale, care raspundea de problemele sociale, umanitare si culturale. Din cadrul comisiei faceau parte cele 54 de state membre ale Natiunilor Unite, eu detinand functia de secretar. Rene Cassin este cel care a insistat ca Drepturile Omului sa fie denumite “universale”, nu “internationale”, asa cum propusesera englezii. Fiindca la sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial, miza era una considerabila: eliberarea de amenintarile pe care totalitarismul le comporta asupra omenirii. In acest scop, era necesar ca statele membre ale ONU sa se angajeze ca vor respecta drepturile universale. Astfel putea fi combatut argumentul deplinei suveranitati, de care o tara se poate prevala atunci cand comitea crime impotriva umanitatii intre propriile sale granite. In aceasta situatie se aflase si Hitler, care se considera stapan absolut in tara lui, autorizat deci sa provoace un genocid. Declaratia Universala ale Drepturilor Omului isi trage seva, printre altele, din respingerea unanima a anazismului, fascismului si totalitarismului, dar si – gratie prezentei noastre – din spiritul miscarii de Rezistenta. Eu am considerat ca se impun aceste actiuni rapide, pentru a nu ne lasa amagiti de ipocrizia unora dintre invingatori, care isi declarau adeziunea la astfel de valori fara a avea si intentia de a le promova cu sinceritate, valori pe care noi intentionam sa le impunem.
Nu rezist dorintei de a cita articolul 15 din cuprinsul Declaratiei Universale a Drepturilor Omului: “Orice persoana are dreptul de a avea o nationalitate”; articolul 22: “Orice persoana, in calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la asigurari sociale; acestea au rolul de a asigura satisfacerea drepturilor de natura economica si culturala indispensabile demnitatii si liberei dezvoltari a personalitatii sale, prin efort national si cooperare internationala, tinand seama de tipul de organizare si de resursele fiecarei tari”. Cu toate ca are doar un caracter social, nu juridic, declaratia a jucat un rol important dupa 1948; gratie ei, fostele colonii si-au castigat independenta, textul ei inflacarand inimile popoarelor in lupta lor pentru libertate.
Constat cu placere ca, in decursul ultimelor decenii, au devenit tot mai numeroase organizatiile nonguvernamentale si miscarile sociale precum ATTAC (Association pour la Taxation des Transactions Financieres – Asociatia pentru Impozitarea Tranzactiilor Financiare), FIDH (Federation Internationale des Droits de l’Homme – Federatia Internationala pentru Drepturile Omului), Amnesty International, etc – organizatii active in domeniul drepturilor omului. Este evident ca, pentru a fi eficienti in epoca actuala, trebuie sa actionam impreuna, profitand de toate mijloacele moderne de comunicare.
Pe cei tineri ii indemn mereu: priviti in jurul vostru si veti gasi motive de indignare – modul in care sunt tratati imigrantii, persoanele fara drept de rezidenta, rromi. Veti gasi situatii concrete care va vor indemna sa treceti la ferme actiuni cetatenesti. Cautati si veti gasi.

Indignarea mea fata de problema palestiniana
In prezent, principalul meu motiv de indignare se refera la Palestina, la Fasia Gaza, la Cisiordania. Conflictul din acea regiune este el insusi izvor de indignare. Trebuie in mod categoric sa cititi raportul referitor la Gaza, intocmit de Richard Goldstone in septembrie 2009. In cuprinsul lui acest judecator sud-african, evreu care se declara sionist, acuza armata israeliana ca a comis „acte asimilabile crimelor de razboi si, poate, in anumite circumstante, chiar crimelor impotriva umanitatii” in timpul operatiunii intitulate „Plumb Topit”, care a durat 3 saptamani. Eu insumi m-am intors in Gaza in 2009, unde am putut patrunde impreuna cu sotia mea gratie pasapoartelor diplomatice pe care le detinem, pentru a verifica personal ceea ce sustina raportul. Persoanele care ne insoteau nu aveau permisiunea de a intra in Fasia Gaza si in Cisiordania. Am vizitat de asemenea taberele refugiatilor palestinieini create dupa 1948 dupa UNRWA (Agentia Natiunilor Unita); acolo, peste 3 milioane de palestinieni alungati de Statul Israel de pe pamanturile lor astepta sa revina acasa – o revenire din ce in ce mai problematica. Fasia Gaza, pe de alta parte, este o inchisoare fara gratii, sub cerul liber pentru un milion si jumatate de palestinieini – o inchisoare in care ei se organizeaza pentru a supravietui. Mai impresionanta decat distrugerile materiale, ca aceea a spitalului Semilunii Rosii in timpul operatiunii sus amintite, sunt comportamentul celor din Gaza, patriotismul lor, dragostea pe care o dovedesc pentru plajele si marea lor, constanta lor preocupare pentru bunastarea copiilor lor, numerosi si veseli. Am fost impresionati de modul ingenios in care stiu sa faca fata tuturor lipsurilor care le-au fost impuse. I-am vazut lucrand caramizi, in lipsa cimentului, pentru a-si reconstrui miile de case distruse de tancuri. Am iinteles ca intr-adevar, in cursul operatiunii „Plumb Topit” a armatei israeliene, in randul palestinienilor s-au inregistrat 1400 de decese – inclusiv femei, copii, batrani – comparativ cu numai 50 de raniti printre soldatii israelieni. Sunt deacord cu concluziile raportului Goldstone. Faptul ca evreii pot comite ei insisi crime de razboi mi se pare intolerabil. Din pacate, trecutul ne ofera putin exemple de popoare care invata din propria lor istorie.
Stiu ca Organizatia Hamas – care a castigat ultimele alegeri legislative – nu a putut evita lansarea unor rachete asupra oraselor israeliene, ca raspuns la izolarea si blocada care ii afecteaza pe cei din Gaza. Consider, desigur, ca terorismul este inacceptabil, insa trebuie sa recunoastem ca, atunci cand este supusa cu ajutorul unor mijloace militare superioare, populatia nu poate reactiona decat violent.
A castigat Hamas ceva lansand rachete asupra orasului Sderot? Raspunsul este „NU”. Cauza lor nu a fost servita astfel, insa gestul poate fi explicat prin exasperarea resimtita de cetatenii din Gaza. Prin exasperarea lor trebuie sa intelegem violenta ca pe un regretabil efect al unor situatii inacceptabile pentru cei pe care ii afecteaza. Astfel, putem spune ca terorismul este o forma de exasperare, si aceasta exasperare este un termen negativ. Fiindca nu ar trebui sa ne exapereze, ci sa speram. Exasperarea este o negare a sperantei. Desi este de inteles – as spune chiar naturala, fireasca – nu este si acceptabila, fiindca nu permite obtinerea de rezultate capabile sa ne ofere speranta.

Nonviolenta, drumul pe care trebuie sa invatam sa-l urmam
Sunt convins ca viitorul apartine nonviolentei, armoniei dintre diferitele culturi. Aceasta este calea pe care trebuie sa paseasca omenirea in urmatoarea sa etapa de evolutie. Si astfel, si aici ma alatur lui Sartre, nu-i putem scuza pe teroristii care arunca bombe, insa ii putem intelege. Satre scria 1947: „recunosc faptul ca violenta, indiferent de forma sub care se manifesta este un esec. Este inca un esec inevitabil fiindca traim intr-o lume a violentei. Si daca este adevarat ca, raspunzand la violenta cu violenta, riscam sa o perpetuam, la fel de adevarat este si faptul ca aceasta este unica modalitate de a o stopa”. Eu as aduga insa ca nonviolenta este o cale mai sigura de a o stopa. Noi nu putem sustine terorismul, asa cum a facut-o Satre in numele aceluiasi principiu in timpul Razboiului din Algeria sau cand a fost comis atentatul asupra sportivilor israelieni, la Jocurile Olimpice din 1972, de la Munchen. Satre insusi a inceput sa se indoiasca, spre sfarsitul vietii de motivele si de ratiunea terorismului. Este mai important sa spunem ca „violenta nu este o metoda eficace”, decat sa decidem daca trebuie sau nu sa-i condamnam pe cei care apeleaza la ea. Terorismul nu este eficace. In ideea de eficacitate trebuie sa includem asteptarile nonviolente. Daca exista o speranta violenta, ea se regaseste in versurile lui Guillame Apollinaire – „Speranta este violenta” – nu in politica. In martie 1980 cu 3 saptamani inainte de a se stinge, Satre declara: „trebuie sa incerc sa explic de ce lumea de astazi asa oribila cum este ea, nu este decat un moment in indelungata dezvoltare istorica, de ce speranta a fost una dintre fortele dominante ale revolutiilor si insurectiilor, si sa demonstrez cata speranta se regaseste inca si azi in conceptia mea despre viitor”.
Trebuia sa intelegem ca violenta intoarce spatele sperantei. E de dorit sa preferam speranta, o speranta a nonviolentei. Acesta este drumul pe care trebuie sa ne deprindem al urma. Atat in tabara oprimatilor, cat si in cea a opresorilor, trebuie sa ajungem la un compromis pentru a contribui la eradicarea oprimarii; astfel ne vom putea elibera de violenta terorista. Iata de ce nu trebuie sa acceptam sa se acumuleze prea multa ura.
Mesajul unui Mandela sau al unui Martin Luther King este cat se poate de pertinent intr-o lume care a depasit faza confruntarilor ideologice si a totalitarismului dominator. Este un mesaj de speranta si incredere in capacitatea societatii moderne de a surmonta conflictele printr-o intelegere reciproca si o perseverenta vigilenta. Pentru a ajunge insa la un asemenea deziderat, este necesar sa punem la temelie drepturile, a caror incalcare, indiferent cine o face, trebuie sa ne starneasca indignarea. Incalcarea acestor drepturi este inacceptabila.

Pentru o insurectie pasnica
Am remarcat – si din acest punct de vedere nu sunt singur – reactia guvernului israelian la faptul ca, in fiecare zi de vineri, cetatenii din Bil’id se indreapta, fara a azvarli cu pietre, fara a folosi forta, spre zidul impotriva existentei caruia protesteaza. Autoritatile israeliene au numit demersul „terorism nonviolent”. Deloc rau… Trebuie sa fii israelian ca sa califici nonviolenta ca fiind terorista. Si trebuie mai cu seama sa fii stanjenit de eficacitatea cu care nonviolenta atrage adeziunea, intelegerea si sustinerea tuturor celor care, la nivel mondial, se opun opresiunii.
Conceptiile productiviste, promovate de Occident, au antrenat lumea intreaga intr-o criza din care trebuie sa iesim printr-o ruptura totala cu goana dupa „mereu mai mult”, atat in plan financiar , cat si in domeniul stiintific si in cel tehnic. A venit vremea ca preocuparea pentru chestiunile de etica, dreptate si echilibru durabil sa devina primordiale. Astfel, ne vom confrunta cu ricuri dintre cele mai grave – riscuri care pot pune punct aventurii umane pe o planeta pe care viata omeneasca ar deveni imposibila.
Este adevarat insa ca, din 1948, au fost inregistrate progrese considerabile: decolonizarea, sfarsitul politicii de apartheid, destramarea Uniunii Sovietice, caderea Zidului Berlinului. Pe de alta parte, primii 10 ani ai secolului XXI au insemnat regres. Dupa parerea mea, aceasta perioada de regres se explica prin mandatul de presedinte detinut in SUA de George W. Bush, prin evenimentele din 11 septembrie si consecintele lor dezastruoase, precum si interventia militara in Iraq. Am trecut de asemenea printr-o criza economica, dar nu am initiat o noua politica de dezvoltare. In mod similar, summitul de la Copenhaga pe tema schimbarilor climatice nu a permis adoptarea unei politici reale de protejare a planetei. Ne aflam intr-un moment critic la o raspantie intre ororile primului deceniu al noului secol si posibilitatile pe care ni le ofera deceniile urmatoare. Dar trebuie sa speram, sa nu pierdem niciodata speranta. Deceniul precedent, cel al anilor `90, a fost caracterizat de progrese substantiale. ONU a izbutit sa organizeze conferinte precum cea din 1992, de la Rio de Janeiro, cu privire la mediul inconjurator, ori cea din 1995, de la Beijing, pe tema femeilor; in septembrie 2000, la initiativa secretarului general Kofi Annan, cele 191 de state membru ale ONU au adoptat declaratia privitoare la „cele 8 obiective de dezvoltare in noul mileniu”, prin care tarile semnatare se angajeaza, in primul rand, sa reduca la jumatate nivelul saraciei in lume, pana in anul 2015. Marele meu regret este acela ca nici Obama si nici Uniunea Europeana nu au adus inca nici o contributie la initierea unei faze constructive, care sa aiba la baza valorile fundamentale despre care aminteam anterior.
Cum sa inchei acest apel la indignare? Subliniind inca o data ca pe 8 martie 2004 cu ocazia celei de-a 60a aniversari a Programului adoptat de Consiliul National al Rezistentei, noi, veteranii miscarii de Rezistenta si ai fortelor combatante ai Frantei libere (1940 – 1945), am declarat ca, in mod cert, „nazismul a fost infrant gratie sacrificiului facut de fratii si surorile noastre din Rezistenta si din Organizatia Natiunilor Unite, in lupta impotriva barbariei fasciste. Dar aceasta amenintare nu a disparut cu desavarsire inca, iar mania noastra impotriva nedreptatilor este si astazi la fel de apriga”.
Nu, aceasta amenintare nu a disparut in totalitate. De aceea chemam si astazi la „o veritabila insurectie pasnica impotriva mijloacelor de comunicare in masa care ne propun ca viitor pentru tineretul nostru societarea de consum, dispretul la adresa celor slabi si a culturii, amnezia generalizata si concurenta acerba a tuturor impotriva tuturor”.
Celor care vor trai in secolul XXI, noi le spunem cu afectiune:

A CREA INSEAMNA A REZISTA.
A REZISTA INSEAMNA A CREA.

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss