C O N T R A P R O P A G A N D Ă

INALTA POARTA U.E. si PASALACUL ROMANIA. Mecanismele ocupatiei pasnice, prin cozi de topor. MIZELE FEDERALIZARII “GERMANE” si ASASINAREA DEMOCRATIEI. Momentul crucial despre care nu se vorbeste!

Mihai Gotiu: Mulțumim, Barroso și Reding. Și ce e ”Tirania majorității”

[…] Datorită popularității generate de implicarea în conflictul politic din România, Barroso a atras atenția și a pus luminile și asupra direcției spre care se îndreaptă această construcție, de la Uniune spre Federație. Asta înseamnă mai multe instituții centrale și cu atribuții sporite (în special de decizie executivă și financiară – pentru că executivul n-ar avea nicio putere în lipsa unui buget comun independent de cel al statelor membre pe care să- gestioneze). Pe de altă parte, o astfel de construcție duce și la o diminuare a suveranității naționale. Și de aici începe cu adevărat o dezbatere: în ce măsură pierderea suveranității poate fi diminuată sau chiar transferată în organismele europene. Pentru că un asemenea transfer e posibil – suveranitatea aparținând, totuși, cetățenilor, nu instituțiilor, și se exercită prin vot.

Barroso atenționa astăzi asupra pierderii credibilității și încrederii în UE și instituțiile sale. Și punea asta pe seama crizei și neîncrederii în sistemul financiar. Îmi permit să apreciez că lipsa de încredere e generată, mai degrabă, de lipsa unui control popular asupra instituțiilor europene (generate tocmai de pierderea suveranității). Parlamentul European (ca organism și for legislativ reprezentativ pentru cetățenii europeni, așadar mandatat cu suveranitatea acestora) se află și în acest moment în inferioritate față de Comisia Europeană (instituție cu atribute atât executive, cât și legislative). În acest sens e semnificativ faptul că directivele CE (cu caracter obligatoriu pentru statele membre) au, în majoritatea domeniilor, o putere mai mare decât rezoluțiile PE (cu caracter de recomandare). E frustrant să vezi cum inițiative civice din diferite colțuri ale Europei se transformă în rezoluții ale PE, adoptate cu largi majorități (cu susținere din partea tuturor grupurilor politice), dar care nu se transpun în directive ale CE și care nu se aplică nici măcar în țara din care a pornit inițiativa.

Sub argumentul reducerii birocrației (folosit astăzi de Barroso), instituțiile executive ale posibilei viitoare Federații Europene ar căpăta o și mai mare putere (buget propriu, strategii stabilite într-un cerc restrâns, de șefi de state și/sau de guverne, domenii și mai mari de decizie pentru CE etc.). Asta în timp ce controlul PE asupra acestor instituții ar deveni și mai slab. De altfel, Barroso n-am pomenit mai nimic în acest sens, însă mentalitatea și principiile pe care s-ar baza o asemenea direcție au fost enunțate, sugestiv, de aliatul său din PPE, Cristian Preda, atunci când a folosit sintagma ”tirania majorității” (care și încearcă, de câteva zile, să explice acest concept și să-l facă digerabil).

”Tirania majorității” este, de fapt, suveranitatea populară. Și nu este, dincolo de jocurile semantice, o ”tiranie”, ci un drept. Mai mult, este sursa primară și singulară de legitimitate pentru un sistem democratic. Fie că vorbim de un stat în sine, fie de o federație de state. Iar problema care se pune nu este dacă mai vrem sau nu mai vrem în Uniunea Europeană, ci ce fel de Uniune Europeană vrem. Una subordonată ”tiraniei majorității” (adică aflată sub controlul cetățenilor UE, prin reprezentanții lor din PE), sau una condusă alternativ, de diferite grupuri de interese politice/economice/financiare (pornind de la premisa că ”știu ei mai bine ce fac”).

Aceasta este o temă majoră (poate cea mai importantă) pe care Barroso a adus-o astăzi în discuție. În acest context, pot fi înțelese și implicarea și poziționarea ”europenilor” în criza din România, și dubla măsură cu care s-a acționat în cazul acestei crize, dar și în comparație cu situația din Ungaria, și măsurile care vizează crizele din Grecia sau Spania (cu Italia la coadă). Fronturi și bătălii în contextul unei înfruntări mult mai mari.

Ciprian Siulea: Ultima zi de conflict politic, prima zi de criză politică

Dezbaterea din Parlamentu European despre “situaţia” din România aduce nişte noi inflexiuni unei situaţii deja ştiute. Pe de o parte, intervenţia oficialilor UE în desfăşurarea referendumului din România a fost brutală şi nedemocratică – am argumentat în alte posturi de ce. Motivul este cel mai previzibil: interesul, fie de grup politic, fie interes personal.

De exemplu, doamna Reding a fost atît de dezlănţuită mai ales pentru că era în campanie electorală. Altfel, cum ne asigură europarlamentarul român Renate Weber, doamna Reding era complet neinteresată de “situaţia” totuşi mult mai gravă din Ungaria, inclusiv din punct de vedere al libertăţilor fundamentale pe care le gestionează ea la nivel european.

Însă conflictul merge dincolo de cel politic. Europarlamentarul PSD Cătălin Ivan a întrebat-o astăzi pe Reding ce înţelege prin lovitură de stat, în condiţiile în care CCR a decis că toate procedurile referendumului au fost legale. Nu mai e doar un conflict dintre oficialii (conservatori) ai UE şi USL, ci dintre ei şi instituţiile statului român ca atare.

Acelaşi lucru transpărea şi din convingerea lui Traian Băsescu că “lovitura de stat” a eşuat din cauza funcţionării instituţiilor interne, pusă în oglindă cu convingerea lui Barroso şi Reding că asta s-a datorat doar intervenţiei UE. Păcat că ei între ei nu se vor clarifica niciodată şi că Barroso şi Reding nu vor răspunde niciodată cu adevărat pentru aberaţiile şi mizeriile la adresa României din vara asta.

Gluma cu intervenţia UE pentru restabilirea statului de drept este extrem de periculoasă, şi statele expuse la astfel de intervenţii (cele periferice, adică) ar trebui să răspundă mai coordonat acestor abuzuri care nici măcar nu sînt negate cu prea multă convingere. Reding însăşi a recunoscut implicit abuzurile atunci cînd a declarat, astăzi, că UE nu are mecanisme adecvate de intervenţie în astfel de cazuri, subînţelegîndu-se că intervenţia lor s-a făcut în afara mecanismului de infringement, acesta fiind “prea tehnic şi prea lent”. Cum ar veni, dacă n-avem lege, dăm cu măciuca, oricum e mai eficient.

Sînt trei dimensiuni aici. Una econflictul politic: familiile europene se aliniază destul de bine, astfel că popularii europeni dau în social-democraţii români indiferent de situaţie sau justificare (şi invers, desigur). A doua e politica de forţă din timpul crizei: pe lîngă raţiunea de familie politică, PDL şi Traian Băsescu au fost preferaţi deoarece au acceptat şi aplicat cu maximă obedienţă ideologia austerităţiiimpusă de ţările decidente ţărilor mai puţin decidente. Nu că USL ar avea altă opţiune, dar preşedintele era mult mai previzibil şi de încredere.

Iar a treia este decalajul dintre pretenţiile şi realitatea democraţiei. Democraţia nu trebuie idealizată, întotdeauna va exista real democraţia care să acopere decalajul dintre ideal şi practică. Dar aici nu e vorba de suplinirea idealului imposibil prin uşoara forţare a unor reguli, aici vorbim de încălcări brutale ale normelor democratice, inclusiv a valorii fundamentale a democraţiei că cel slab nu trebuie neapărat călcat în picioare pentru că e slab.

UE are deja ea însăşi la activ derapaje democratice grave, cum ar fi intervenţia brutală în numirea unor lideri pro-austeritate în ţări din sud sau nerespectarea altor referendumuri referitoare la legislaţia europeană. Ele sînt acceptate şi trecute cu vederea în imediat, pentru că aşa funcţionează puterea. Însă pe termen lung se creează mari tensiuni care, dacă nu sînt rezolvate în mod judicios, pot deveni la fel de grave ca orice criză economică, iar soluţia nu o să vină niciodată de la nişte politruci europeni limitaţi precum Barroso sau Reding.

Costi Rogozanu: Political Situation in Romania – DEZBATEREA

  • S&D  şi liberalii nu au afişat vreo reţinere în apărarea USL, aşa cum PPE şi-a dat sufletul să apere PDL. Cei cît de cît neutri au observat de altfel că e campanie electorală în toată regulă într-o dezbatere a Comisiei.
  • Reding a fost serios chestionată în legătură cu dubla măsură şi nu doar de europarlamentarii români
  • socialdemocraţii europeni au insistat şi asupra dublei măsuri în judecarea cu mănuşi a Ungariei şi în judecarea foarte aspră a României
  • s-au pus şi întrebările cheie: ce legătură are Schengen cu acest scandal?
  • PPE  a evocat tot timpul faptul că socialdemocraţii i-au lăsat din braţe pe USL. PPE a tot insistat cu “tirania majorităţii”
  • au fost destui europarlamentari români care s-au trezit vorbind. Au fost unii care au spus lucruri ok (Cătălin Ivan) pentru ca apoi să dea una din fundul grădinii despre cum e îmbrăcată Reding în portocaliu. Complet penibil: Vadim Tudor care a spus că vrea supraveghere internaţională pentru că la noi se fură toate alegerile. Doar penibili: Macovei, vreo doi uselişti care au intervinit ca să nu doarmă, nici nu i-am recunoscut după figură cine sînt. Intervenţii normale (şi previzibile) Creţu, Weber, Preda, Swoboda etc.
  • Mi-au plăcut intervenţia lui Angourakis şi cea a liberalului Watson. Watson practic a rezumat cu vreo trei întrebări întreaga dezbatere.
  • Reding NU a răspuns acuzaţiilor de judecăţi pripite precum “lovitura de stat” sau “puci”

Cristian Teodorescu: Dezbaterea de la Bruxelles. Minciuni, informaţii neverificate, explicaţii nesatisfăcătoare, acuzaţii fără acoperire, întrebări fără răspuns

Întrebată, ieri, în timpul dezbaterii de la Bruxelles, de unde are informaţia despre cele 1,5 milioane de voturi fraudate la referendum, Monica Macovei a răspuns fără să clipească: „Din presă!”. Or Monica Macovei ştie că sursa acestei informaţii nu era presa,ci PDL-ul, care a pus-o în circulaţie.

Unul dintre suporterii străini ai PDL, cel cu ţara bananieră, s-a pronunţat astfel despre avocatului poporului din România: „o persoană independentă care…”Gheorghe Iancu, persoana independentă, în sensul că nu e membru al vreunui partid, a fost propus şi apoi impus de PDL ca avocat al poporului. Ulterior Gheorghe Iancu şi-a adus obolul ca susţinător al PDL din această funcţie.

La întrebarea de unde are informaţiile despre evenimentele din România din ultimele luni, o susţinătoare din străinătate a PDL a precizat, uşor încurcată: – De pe net.

Reprezentanţii USL n-au răspuns satisfăcător acuzaţiei că i-au debarcat neconstituţional pe preşedinţii celor două camere. Nesatisfăcător au sunat şi răspunsurile USL despre presiunile asupra CCR.

PDL n-a avut argumente pentru a-şi susţine teza că USL a încercat să confişte Justiţia. A rămas la nivelul procesului de intenţie de tip: „Au vrut să…”

Viviane Reding n-a răspuns solicitării de a lămuri sintagma ei, „puci parlamentar”,pe care unul dintre europarlamentarii străini a calificat-o drept absurdă. N-a răspuns nici acuzaţiilor de partizanat vădit, nici cererii de a-şi prezenta scuze pentru partizanatul declaraţiilor sale.

Ce-a zis noul decor de la Cotroceni în locul lui T.B.: – Dacă voi nu mă vreţi, alţii mă vor!

În primul lui discurs cu faţa către naţie de cînd s-a întors la Cotroceni, T.B. n-a mulţumit nimănui şi n-a cerut nimănui scuze. În noul decor în care şi-a făcut apariţia, B. era vegheat din spate nu numai de două exemplare ale tricolorului, ci şi de steagul UE şi de stindardul NATO, apropo de legitimitatea revenirii sale în funcţie. Din acelaşi motiv a dispărut de pe pupitrul de la care s-a adresat ziariştilor„Administraţia prezidenţială” şi a apărut„Preşedintele României”.

T.B. a vrut să transmită un mesaj politic prin schimbarea încăperii şi a decorului în care şi-a ţinut discursul. În ultima clipă a evitat să-l decripteze, spunînd că schimbările astea sînt opera celor din administraţia prezidenţială, care nu i-au cerut părerea, ci l-au pus în faţa faptului împlinit. Mă îndoiesc. Mesajul decorului era că el, T.B., e adevăratul om de legătură cu NATO şi cu UE şi că el e adevăratul preşedinte al României.

T.B. n-a mai spus nimic despre o lovitură de stat, n-a reluat nici măcar formula cu care s-a adresat ambasadorilor, că o majoritate parlamentară a considerat că poate face ţăndări statul de drept. A zis că instituţiile statului au rezistat presiunilor politice. N-a mai vorbit despre fraude masive la referendum. A zis ceva pentru uzul procurorilor „…anchetarea fraudelor, dacă au fost.” Şi a admis chiar că poartă şi el – ca politician –  o parte din vina pentru slăbirea României.

Cu acest discurs T.B. a încercat să-şi dovedească utilitatea personală în faţa celor care au votat pentru demiterea lui. Se duce vineri la Bruxelles, a spus, să descîlcească iţele, să recredibilizeze România şi să-i netezească viitorul, fiindcă UE se schimbă rapid şi din mers, iar România nu-şi poate permite să piardă trenul. Iar la chestiile astea nu se pricepe decît el. Fără semnătura lui, a precizat T.B., scrisoarea de intenţie a guvernului către FMI n-ar putea pleca la destinatar. Drept care o va semna, deşi n-ar fi avut chef, pentru că n-a participat la negocieri.

Unora dintre cei cu care am stat de vorbă despre ieşirea lui T.B. la rampă li se părea că au văzut un alt personaj decît cel cu care erau obişnuiţi. N-aş zice. T.B. s-a abţinut, ca să nu întărîte lumea, aşa că în loc să lovească, s-a mulţumit să înţepe şi în loc să ameninţe, şi-a etalat birlicii nenegociabili – justiţia (a se citi „procurorii”) şi structurile de interes naţional (adică serviciile secrete).

CTP/ Gandul: Curcanul ofilit şi cucuveaua

N-am crezut niciodată că Parlamentul European e vreun sanctuar al bunei credinţe, la care Parlamentul României ar trebui să se închine ca la Dumnezeu. Politicieni de partid şi aici, şi acolo, interese, culise care ies din când în când la vedere. Dezbaterea vie din PE pe tema referendumului din România, cu poziţii reflectând toate grupările politice europene, mi-a trezit în primul rând un sentiment de mândrie – încă o dată, mă bucur că România nu e ignorată.

Însă două luări de cuvânt mi-au ridicat sângele în cap.

Vocea patriotului naţionale, CV Tudor,  s-a ridicat ca să afirme, sus şi tare, că toate alegerile din România sunt fraudate de 20 de ani încoace şi din cauza asta n-a ajuns el preşedinte. Ca să se mai umfle o dată în guşă aidoma unui curcan ofilit, n-a ezitat să calomnieze şi să insulte poporul român în plenul european. Popor care l-a trimis la Bruxelles nu ca să fie neapărat patriot, dar măcar să nu fie ticălos şi scelerat.

Ce-a făcut Monica Macovei poate fi numit mai degrabă înşfăcare de cuvânt, după cum a observat şi preşedintele adunării, nevoit să-i taie microfonul de vreo două ori. Ca să-şi apere taraba ei politică, nedistinsa doamnă a folosit, cu frenezie, aceeaşi metodă de calomniere şi insultare publică a electoratului român ca şi CV Tudor. Bazată pe nimic,  pretinzând, cu un zâmbet de cucuvea insomniacă, cum că a luat de undeva, „din presă”, „informaţia” că „1,5 milioane de voturi la referendum au fost fraudate”!, fosta procuroare Macovei,  fostul ministru al Justiţiei Macovei, ţinută a fi un om al Dovezii, s-a dovedit a fi doar o agitproapă de joasă speţă. Agitaţie şi propagandă îndreptate împotriva a milioane de români.

Pe urmă, mi-am amintit că CV Tudor voia să facă justiţie cu mitraliera pe stadioane, iar M. Macovei prevestea izbucnirea nici mai mult, nici mai puţin decât a războiului civil, să se omoare român cu român, dacă Băsescu nu e pus la loc – la Cotroceni a mai cântat odată cucuveaua.

Şi m-am mai liniştit.

[…]

Stelian Tanase: SE ÎMPARTE PRADA, SE ȘTERG URMELE PUCIULUI

După ce referendumul s-a încheiat Bruxelles-ul vrea să arate că dacă a înghițit momeala din undiță, nu a înghițit și pescarul. Vrea să reducă daunele. Nu vrea să se vadă prostia pe care a făcut-o (cum spune un amic – rahatul în care a călcat) și nici jocul de interese desfășurat în văzul lumii. Pentru asta a chemat la Bruxelles beșteliții români să îi sfătuiască de bine. Bagă o doză de spirit european în țara asta de periferie postcolonială. Barroso, Reding etc. au făcut-o prea groasă și acum vor să dea impresia de echilibru și neutralitate.

Ca să iasă lucrurile bine pentru ei, să nu le reproșeze nimeni tîmpenia, au chemat vîrfurile bucureștene să le servească o lecție de democrație și civism. Firește, nimeni nu a avut curaj să refuze invitația ca să nu fie taxat că e contra UE. Toți în frunte cu Băsescu, scos ca iepurele din joben – se vor perinda pe la Înalta Poartă occidentală zilele astea. Cu degetele la vipușcă, cu degetele la chipiu. Fiecare va avea in dotare un carnețel unde va nota indicațiile prețioase. Că să dea din cap aprobator nu le trebuie nimic, nici măcar creier.

După părerea mea, acest pelerinaj nu este o operație menită să ajute Bucureștiul, ci să scoată din încurcătură liderii UE compromiși în așa-zisul puci din România. Ei vor să salveze aparențele și, eventual, să aranjeze jocurile din toamna asta.

Alegerile din decembrie nu le sunt deloc indiferente. Nu procedurile, corectitudinea lor îi interesează, ci cine va avea puterea. Nici la referendum nu i-a interesat respectarea regulilor. Dacă ar fi fost așa, ar fi cerut să se aplice recomandările Comisiei de la Veneția privind cvorumul și practicile din propriile lor țări. I-a interesat doar cine este “the strong man” și au optat pentru Băsescu ca reprezentant al intereseler lor în România. Restul e ipocrizie și cinism politic de duzină.

Ce s-ar intîmpla așadar dacă infrîngerea PDL de la alegerile locale s-ar repeta in decembrie ? Ce rol ar mai avea omul lor, Băsescu? Și-ar pierde Barroso SRL influența aici ? Eu zic că nu. Cum nu sunt alte solutii, și USL va juca pe mîna UE. Nu are încotro. Dar liderii USL trebuie să îi convingă pe aceiași că pot. UE se întreabă cu cine se fac afaceri, cine deschide ușile, cine semnează documentele, cine dă votul prin summit-uri ? Bref, la Bruxelles se va încerca o amenajare a raportului de forțe din ianuarie încolo, după alegerile parlamentare, sub pretextul că nu sunt dorite alte tulburări. Așa că, dincolo de o operație de imagine, avem de a face și cu una pur politică.

Bruxelles a dictat în vară condițiile unei păci dubioase și a pacificat prin dictat clasa politică românească. Pentru un timp s-a făcut liniște. Cu ce preț? Asta o s-o aflăm după întilnirile de la Bruxelles din zilele care vin.

Dcnews: Cum îi răspunde Striblea lui Băsescu, după discuţia de la Bruxelles

În vizita efectuată de Traian Băsescu la Bruxelles, acesta a cerut mai multor moderatori de televiziune să-l însoţească. La conferinţa de presă de după întâlnirile cu oficialii  europeni, Traian Băsescu a avut un dialog mai lung cu moderatorul RTv, Cătălin Striblea. Băsescu l-a acuzat pe moderator că încearcă să inducă ideea că el ar fi un preşedinte nelegitim al României.

Cătălin Striblea a ţinut să dezvolte conţinutul discuţiilor de ieri de la Bruxelles. Iată răspunsul lui Striblea pentru Traian Băsescu:

“Traian Băsescu venea la niște prieteni, cum singur ne-a spus. Ceva s-a schimbat însă la Bruxelles. Barroso și Reding au întors foaia vorbind despre România, despre toate forțele politice; nu au primit un președinte pe care l-au sprijinit de-a lungul unei crize. De altminteri, președintele anticipase acest lucru și vorbise intens despre România în discursul său de joi.

Și Victor Ponta va avea parte de același tratament luni, la întâlnirile de la Bruxelles. Lui i se va cere socoteală pentru cele 11 puncte transmise după suspendare și din care, măcar trei, nu au fost îndeplinite: cel cu numirea unui nou avocat al poporului, reinstaurarea controlului constituționalității și criticile la adresa justiției.

Traian Băsescu a bravat când mi-a spus că nu a primit un to-do list. Barroso l-a primit oarecum rece, mi-a spus un oficial românPreședintele Comisia Europene are un joc mai mare, nominalizările la C.E., și nu va lăsa criza din România să-i strice planurile. Așa că, to-do list-ul, dat lui Victor Ponta, trebuie rezolvat de conducerea statului român. Eventual, împreună de cei doi.

Președintele a anunțat că va vorbi cu premierul despre cei doi parlamentari apărați de colegii lor în fața Parchetului. Bănuiala mea este că Traian Băsescu și Victor Ponta au deja o colaborare, câtă trebuie, ca să mențină niște mecanisme statale.

Cred însă că un nou război între cei doi e pe cale să înceapă. Barroso știe acest lucru și a trimis un avertisment public, în comunicatul său, tuturor forțelor politice din România. Pare că glonțul e deja tras și probabil că în câteva zile o să-i vedem efectele. Nu știu cine e victima, dar planul președintelui nu poate fi altul decât fisurarea USL sau îndepărtarea uneia dintre căpeteniile sale. Orice pentru a maximiza șansele ARD.

Prima bătălie se va da marți sau miercuri când președintele va comunica public nemulțumirile la acordul cu FMI, pe care l-a semnat, dar l-ar vrea renegociat. Cele două tabere văd cu totul diferit multe chestiuni din acord. Guvernul a tăiat investițiile, fosta guvernare vedea investițiile de stat ca un motor al relansării, de exemplu. Sunt însă probleme mai multe și infinit mai grele, mai ales că FMI presează pe unele privatizări de interes strategic.

Suntem în pragul unui nou război. De data asta, dincolo de factorul politic, dincolo de români, s-ar putea să vedem și noi jucători ale căror resurse sunt virtual nelimitate. Războiul cel nou se va duce pe resursele și companiile unei țări care nu a știut de-a lungul timpului să le gestioneze. Mi-e clar însă că noul război va aduce cu sine și o victimă. Prima victimă adevărată, clară, palpabilă. Va dispărea unul din personaje. Băsescu? Ponta? Crin? Da, și eu aș vrea să știu răspunsul.

P.S. Președintele Traian Băsescu mi-a reproșat că în emisiunile mele aș transmite ideea că el nu ar reprezenta România sau, fără a o spune, că e un președinte nelegitim. I-am spus și la Bruxelles: cred că este președinte și reprezentant al României. În orice secundă, în orice moment. Chiar și atunci când refuză să vorbească celor 7,4 milioane de oameni care-i sunt împotrivă, atunci când acțiunile sale creează prăpăstii de neimaginat între noi, și atunci când procurorii îi urmăresc cu atenție acțiunile din garaj. Cred că domnul Băsescu reprezintă România și de aceea îi promit ce ne-a promis Barroso: o supraveghere extrem de atentă”, a spus Striblea în urma vizitei de la Bruxelles.

Sorin Rosca Stanescu/ Corectnews: Din nou pasalac. Dupa 300 de ani

In 1711, tradarea lui Cantemir si apoi, in 1714, neascultarea lui Brancoveanu au pus capat relativei independente a Principatelor Romane. Imperiul Otoman ne-a transformat in pasalac. Un spatiu geografic ocupat fara trupe. Cu concursul unor cozi de topor. Din acel moment, domnitorii au devenit spioni oficiali ai Portii. Acum, dupa 300 de ani, suntem intr-o situatie asemanatoare. Avem un stat. Care se numeste Romania. Avem o Inalta Poarta. Disipata intre Washington si Bruxelles. Avem cozi de topor. Si parte de un pasalac.

Un stat era transformat in trecut in pasalac si este transformat si astazi, indiferent de denumirea oficiala, atunci cand reprezentantii unei mari puteri nu au incredere in aliatii interni. In cazul nostru, in aliatii de la Bucuresti. Acestia nu sunt egali cu cei care conduc vremelnic lumea. Pentru ca nu au suficienta demnitate. Pentru ca nu au forta pe care ti-o confera

Sursa desen: http://dalelumitica.blogspot.ro/2010/11/09-03-31-romania-jefuita.html

demnitatea. Si, mai ales, pentru ca sunt prea mult interesati de cariera, de imbogatire si prea putin de destinul statului in care s-au nascut. Aceste verigi slabe ale unui stat national sunt transformate in cozi de topor ale puterii care, vezi Doamne, asigura protectoratul si in spioni. In primul rand, in spioni interni. Un stat poate fi astfel ocupat in mod pasnic. Fara trupe. Si poate fi secatuit de bunurile sale.

Dupa evenimentele din decembrie 1989, denumite de unii revolutie si de altii, printre care ma numar, lovitura de stat benefica, Romania s-a aflat o vreme in zona gri. Intre transee. Intre puterea, care palea, a Moscovei si cea biruitoare, a Occidentului euro-atlantic. O pozitie periculoasa pentru un stat. Trebuia sa alegem. Si am ales bine. Am ales sa ne integram in NATO si in Uniunea Europeana. Era singura garantie pe termen lung de securitate pentru un stat prea des agresat in ultimele sute de ani de Moscova.

Dar daca am ales bine ceea ce am ales, am procedat gresit in modul in care ne-am aliat si am declansat procesul de integrare in alianta euro-atlantica. Am pornit la drum cu o opinie publica, din nefericire, extrem de complexata. Excesiv de umila. Dispusa la orice fel de compromis pentru a fi primiti in NATO si UE. Si cu lideri care cel mai adesea au negociat in genunchi. Si cu chilotii in vine. Singuri ne-am condamnat sa intram in casa NATO si UE nu pe poarta principala, ci prin usita rezervata servitorilor.

Cheia acestui rau inceput este, cum precizam mai sus, absenta barbatilor de stat. La decizie s-au aflat nu patrioti, ci personaje ahtiate dupa cariera si bucate. La fel ca pe vremea pasalacului, si astazi, in functiile cheie ale statului roman, incepand cu cea mai inalta, sunt plasati exclusiv agenti ai Inaltei Porti, cu arcadele infipte la Washington si Bruxelles. Nu numai agenti de influenta. Agenti la propriu. Personaje dispuse sa vanda. Sa vanda ieftin sau pe nimic.

Capacul l-a pus aranjamentul cu FMI. Indatorarea in exces a unei Romanii care, de fapt, avea resurse. Si, nu intamplator, Inalta Poarta a inchis ochii atunci cand cei mai multi bani de la FMI, Banca Mondiala si UE au fost furati. Asta facea parte din troc. Dupa care a urmat restul. La care ma voi referi maine.

Noul pasalac

Prin urmare, dupa 300 de ani, Romania a devenit din nou pasalac. Adica un stat asistat. Ocupat fara trupe. Condus de demnitari autohtoni dar care, in realitate, sunt agenti ai unei Inalte Porti. Adica spioni. Si asta se intampla din mai multe motive. Primul si cel mai important fiind faptul ca partenerii euro-atlantici nu au incredere in noi. Si, daca tot nu au incredere si daca tot au transformat Romania in pasalac, atunci si soarta politica, economica si sociala a romanilor este tot tipica pasalacului.

Intr-un pasalac contemporan, cum este statul roman, asa-zis reformat sub regimul Traian Basescu, toate principalele structuri ale administratiei, precum si ale serviciilor secrete si celorlalte institutii de forta sunt controlate. De la distanta. In functie de“diviziunea muncii”, teleghidarea are loc de la Bruxelles, din cateva capitale europene sau de la Washington. Ea se face prin intermediul unor cozi de topor. Exact ca in urma cu 300 de ani, cand Principatele Romane au fost transformate in pasalac. Cozile de topor sunt personalitati ale vietii publice care s-au pus in slujba unor puteri straine.

Pentru a ma face mai bine inteles, le propun cititorilor sa-si aminteasca ce s-a intamplat in Romania dupa al Doilea Razboi Mondial. Cand noi am fost predati, cu cinism, Moscovei. Initial, Romania a fost invadata de trupele de ocupatie. In scurt timp, insa, nu a mai fost nevoie de ele. Aparusera “cadre de nadejde” autohtone, recrutate dintre tradatorii neamului, scolite, instruite si inregimentate la Moscova. Apoi, bine controlate, aceste cozi de topor erau propulsate in functii cheie de conducere in Romania, lasate sa-si faca de cap, sa-si construiasca un univers paralel in raport cu calvarul trait de cetatenii acestei tari, sa fure, sa siluiasca si sa huzureasca, cu singura conditie de a fi loiali Moscovei.

Romania avea, in 1990 si in anii urmatori, sansa de a alege. De a ramane legata de Moscova. De a stationa in zona gri. Intre fronturi. De a deveni un partener egal si loial al democratiilor occidentale, asumandu-ne responsabilitatile si drepturile derivate dintr-un parteneriat euro-atlantic. Sau de a juca o carte care a mai fost jucata in urma cu 300 de ani, cea a acceptarii unei ocupatii fara arme, prin transformarea Romaniei in pasalac.

Din nefericire, mai multi importanti lideri politici romani au ales aceasta ultima solutie. Pentru ei, cea mai comoda. Iar Traian Basescu, care nu este singurul vinovat si nici singurul beneficiar, este cel mai elocvent exemplu de acest tip. Racolat de serviciile secrete romane sub comunism, transformat in ofiter acoperit, plasat in functii cheie, inclusiv in Occident, Traian Basescu a fost fie racolat, fie a cochetat, nici nu se putea altfel, cu serviciul secret sovietic. Inainte chiar de a ne integra in NATO si in Uniunea Europeana, treptat, serviciile secrete occidentale, si in special cel american, au preluat sub control multi dintre agentii existenti. Si, evident, a aparut o noua generatie de cozi de topor provenite din serviciile inteligente, cum ar fi, de exemplu, Ungureanu sau Neamtu. Pentru a fi santajabili si controlati, toti acesti indivizi au fost lasati sa fure. Cat au vrut. Maine revin asupra temei cu o noua analiza.

Slugi la pasalac

Dupa 300 de ani, pasalacul a fost reinventat in Romania. Este cea mai convenabila formula pentru partenerii euro-atlantici care nu au incredere nici in liderii autohtoni, nici in clasa politica de la Bucuresti. Pasalacul reprezinta ocuparea unei tari fara armata. Cu sprijinul nemijlocit al unor agenti interni. Cozi de topor. Tradatori. Oameni aserviti altor interese. Straine. Dar si robii propriei dorinte de a detine demnitati si de a se imbogati prin jaf. Acesti indivizi au imunitate. Le-o garanteaza Inalta Poarta. Care astazi este reprezentata de Washington, de Bruxelles si de cateva capitale ale statelor europene.

Sub aspect geostrategic, Romania ocupa o pozitie importanta, motiv pentru care a fost acceptata atat in NATO, cat si in Uniunea Europeana, fara a fi indeplinit in prealabil toate conditiile sub aspectul democratiei si al economiei concurentiale de piata. Tocmai din acest motiv, neexistand un raport de incredere cu liderii politici locali, a fost creat un alt tip de raport. De complicitate, prin aservirea acestora.

Garantia respectarii intelegerii de catre liderii autohtoni este dubla. Pe de-o parte, preluandu-se modelul otoman si apoi modelul sovietic, cei care au voie sa conduca acest sistem numit pasalac, sub aspectul administratiei centrale ori din perspectiva serviciilor secrete si institutiilor de forta, trebuie, intr-o forma sau alta, sa se afle sub controlul direct al serviciilor secrete euro-atlantice. Vechii agenti ai securitatii au fost preluati, convertiti si asimilati iar acestora li s-au adaugat agenti noi, tineri, scoliti la Washington ori in capitale europene. Si racolati la fata locului. Cel de-al doilea mecanism de creare a starii de subordonare si dependenta este coruptia. Care atrage dupa sine santajul.

Acest aspect al coruptiei este un element cheie al constructiei statale de tip pasalac. In timp ce asupra Romaniei sunt create de 20 de ani presiuni uriase, in sensul semnalarii unui fenomen alarmant al coruptiei si in timp ce se si iau masuri efective impotriva celor care nu fac parte din sistem, oamenii sistemului sunt nu numai lasati, dar chiar incurajati sa fure. Pentru a fi mai usor controlati prin santaj. Cum altfel s-ar putea explica faptul ca, sub regimul Traian Basescu, oamenii sistemului au sifonat sume exorbitante din banul public, miliarde de euro chiar in plina criza economica, fara a fi suferit vreo consecinta? Cum se explica faptul ca, sub acest regim, coruptia s-a consolidat si s-a institutionalizat, devenind coruptie de stat? Si asta in conditiile in care a fost creata Directia Nationala Anticoruptie, un aparat urias, extrem de bine dotat si care functioneaza dupa modelul extrem de eficient al Directiei a IV-a a fostei Securitati a statului.

Evident, de furat fura nu numai ofiterii acoperiti, dregatori ai pasalacului, ci si apropiatii acestora. Si nu numai. Fura la greu, in complicitate cu autoritatile statului roman, si reprezentanti de marca ai democratiilor occidentale.

Fiindca asa functioneaza un pasalac. Il controlezi, pentru a stoarce de acolo profit. Pe cai institutionale, dar si pe cai neinstitutionale. Maine, despre cel mai pervers efect de pasalac: deznationalizarea, dezindustrializarea si pauperizarea populatiei.

Efectul pervers al pasalacului

Dupa 300 de ani, Romania s-a transformat din nou in pasalac. Cu concursul si la cererea partenerilor euro-atlantici, care nu au incredere in autoritatile de la Bucuresti. Autoritati puse pe furat, dispuse la tradare, la duplicitate, la sacrificarea celor mai elementare interese nationale. In pasalac, cine nu face parte din sistem e eliminat.Iar din sistem fac parte multi dintre cei care provin din fosta securitate, preluati fiind de serviciile inteligente euro-atlantice, precum si cadre noi, de nadejde, formate si promovate in ultimii 20 de ani.

Evident, nimeni nu va recunoaste oficial afirmatiile de mai jos. Cum ar fi, de pilda, aceea ca nu poti ajunge sef al unui serviciu secret la Bucuresti fara acordul prealabil al marilor puteri. Care nu-si vor da acordul decat pentru acele persoane pe care le au sub control. Prin intermediul acestor servicii dar si al unui puternic lobby international este impiedicata, pe orice cale, ajungerea la putere a acelor persoane care nu fac parte din acest sistem de pasalc modern. In acest moment, si presedintele Romaniei trebuie sa faca parte din sistem. Precum Basescu. Antonescu nu face parte din sistem. De aceea, in ciuda uriasei sale popularitati la scara nationala, el este refuzat de aliatii nostri euro-atlantici. Iar Ponta, la randul lui, este ejectat pentru ca, fiind prea apropiat de Antonescu, nu poate fi controlat de sistem. Dar in ce scop se intampla toate acestea?

Dincolo de zbuciumul vietii politice, dincolo de derapajele institutionale ori de natura democratica, cel mai profund fenomen care a caracterizat Romania ultimilor 20 de ani estedezindustrializarea si deznationalizarea. Marile industrii, controlate de romani, de capitalul autohton, sunt in prezent cvasi-inexistente. De altfel, in general Romania a fost dezindustrializata si transformata intr-unfurnizor de materie prima, intr-o piata de desfacere si intr-un exportator de forta de munca ieftina, calificata si necalificata. Pierderile, din perpectiva Bucurestiului, sunt uriase. Beneficile din perspectiva partenerilor euro-atlantici sunt si ele pe masura. In timp ce marea masa a populatiei este pauperizata iar clasa de mijloc redusa atat de mult incat sa ocupe doar un loc oarecare in vitrina, multinationalele euro-atlantice ocupa pozitiile cheie in intreaga economie romaneasca, extragand profiturile prin intermediul firmelor-mama, care nu au sediile principale in Romania si care, deci, nu platesc impozite aici. Cu exceptia impozitelor pe forta de munca. Statul roman nu incaseaza nimic nici de pe urma celei mai dramatice migratii din istorie, cele cateva milioane de romani care lucreaza in strainatate platind impozite in statele gazda.

In acest timp, romanii lupta loiali, cu pretul sangelui si al unor uriase sacrificii materiale, pe toate fronturile asa-zisului parteneriat euro-atlantic. Un alt efect pervers al starii de pasalac este faptul ca, in ciuda valorilor occidentale, autoritatile euro-atlantice care dirijeaza trenurile in Romania ignora cea mai importanta institutie a democratiei. Si anume Parlamentul. De ce? Pentru ca singurul dusman real al starii de pasalac este poporul. Cetateanul. Care se exprima prin vot. La naiba cu votul in pasalac!

Iesirea Romaniei din prizonierat

La un interval de 300 de ani, Romania este din nou un pasalac. In sensul modern al cuvantului. O tara ocupata fara forte armate inamice. Prin indigeni, interesati de cariera politica si de bani. Transformati in spioni ai Inaltei Porti. Care sta pe trei piloni:Washington, Bruxelles, Berlin. Aceasta tara a devenit un important teritoriu geostrategic pentru alianta euro-atlantica, o piata de desfacere destul de importanta, un furnizor de materii prime si de forta de munca. In acest scop, Romania a fost dezindustrializata si deznationalizata. Cum poate fi schimbata aceasta situatie?

Pentru a da un raspuns corect, trebuie sa aflam cauza. Cauza nu consta doar in interesul pe care il au marile puteri de a-i stoarce pe cei slabi. Si de a obtine avantaje pe seama acestora. In definitiv, acest tip de comportament este caracteristic intregii istorii universale. In alianta euro-atlantica in care am intrat, cu mult entuziasm si uneori fara sa fim constienti de riscuri, beneficiem, pe termen mediu si lung, de o serie de avantaje indiscutabile. Iar dezavantajele, acelea pe care le-am enumerat mai sus, sunt generate, pana la urma, de noi insine. Suntem tratati asa cum suntem tratati, ca un pasalac, din simplul motiv ca reprezentantii romanilor nu au reusit sa-i convinga pe partenerii nostri ca, din perspectiva Bucurestiului, parteneriatul poate functiona in mod optim fara ingerinte straine. Ca democratia noastra este cu adevarat functionala. Ca economia capitalista, asa cum e si cata e, poate fi functionala. Consecinta acestei neincrederi, cea mai putin vizibila dar si cea mai dureroasa, este ca partenerii euro-atlantici au preluat, practic, conducerea Romaniei sub control. Prin indivizi transformati in agenti de influenta ori chiar in spioni. Acestia sunt lasati, drept recompensa, sa spolieze Romania fara a fi pedepsiti.

Dovada ca suntem transformati intr-un pasalac este ca, pentru partenerii euro-atlantici, asa cum s-a putut perfect radiografia cu ocazia procedurii de suspendare si demitere a lui Traian Basescu, nici macar Parlamentul nu a contat. Desi, in orice democratie moderna, Parlamentul este principala putere in stat care exprima vointa libera, democratica a cetatenilor sai.

Cum iesim din starea de pasalac? Renuntand la parteneriatul euro-atlantic? Ar fi din prea multe puncte de vedere o uriasa prostie. O catastrofa. Calea e alta. Aceea de a ne indrepta sira spinarii. De a forta lucrurile pana la punctul de unde putem discuta cu reprezentantii celorlalte state de la egal la egal. Fara a primi comenzi. Fara a accepta ingerinte. Fara a face plocoane. Dar cum?

Indiferent cata lipsa de respect au, in realitate, partenerii nostri euro-atlantici fata de liderii politici romani, cu certitudine ceva poate reaseza din temelii raporturile dintre noi si ei. Acest ceva este votul popular la alegerile parlamentare. Daca acest vot va arunca, in decembrie, la lada de gunoi regimul Traian Basescu, atunci aceasta realitate va trebui sa fie adjudecata de toata lumea. Noua majoritate si noul guvern vor fi recunoscute. Si depinde doar de USL ca reprezentantii sai sa nu devina, la randul lor, cozi de topor. Pentru a nu ramane in starea de pasalac.

Romania si federatia statelor europene

USL se afla la guvernare. Si se va afla si dupa alegerile parlamentare. Iar Traian Basescu va ramane un prizonier. Al celor care l-au instalat la Cotroceni. Un fel de guvernator. Un uzurpator. Lipsit de autoritate in fata natiunii. Dar asta inseamna ca autoritatea se va afla altundeva. La USL. Iar USL va trebui sa raspunda, intre altele, uneia dintre marile provocari ale istoriei. Care este pozitia USL fata de proiectul uniunii statelor europene care, mai nou, este denumit federatie? Este obligatorie o dezbatere. Si un raspuns. (…)

Daca se va intampla asa, daca acest proiect european, care a incoltit cu decenii in urma, se va materializa in viitorul apropiat, atunci Romania trebuie sa stie ce carte joaca. In ce combinatie intra. Care sunt avantajele si care sunt riscurile. Ce poate fi si ce nu poate fi negociat.

Pana la urma, ce statut va avea aceasta tara in viitoarea federatie a statelor independente? Va fi egala cu celelalte state? Sau va exista o federatie cu mai multe viteze iar noi ne vom plasa pe un culoar gresit?

Cred ca o analiza atat de necesara trebuie initiata de USL. Si mai cred ca ea trebuie sa porneasca cu luciditate de la cel putin doua realitati. Prima este stadiul in care ne aflam. Economia Romaniei este deznationalizata, dezmembrata, anarhica, nefunctionala si necompetitiva. In ultimii 22 de ani, Romania s-a transformat intr-o semnificativa piata de desfacere, in special pentru produsele statelor industriale din Europa, intr-o importanta resursa de materii prime si de forta de munca. Clasa de mijloc nu exista, pentru ca nu exista decat intr-un procent nesemnificativ capital autohton. Ca atare, printr-o viitoare uniune noi trebuie sa castigam ceea ce am pierdut. Ceea ce am dat sau ceea ce ni s-a luat. Noi trebuie sa primim asigurari ca vom intra in randul statelor europene cu o economie si cu un nivel de trai performante. A doua realitate deriva din analiza intentiilor polilor de putere UE. Si, in primul rand, a intentiilor Germaniei. Daca Germania vrea consolidare si integrare prin austeritate, atunci ea se va prabusi in sine si va prabusi UE. Daca, dimpotriva, Berlinul vrea dezvoltare si investitii, atunci da, avem ce cauta in federatie.

Dorin Tudoran: Loviturile de stat: între privatizare și federalizare

Vineri, 21 septembrie 1979, avionul în care se afla un suveran detronat s-a învârtit deasupra aeoportului Orly fără să primescă până la urmă dreptul de a ateriza. Abia când pilotul a informat autoritățile franceze că avionul nu mai are carburant suficient, aparatului i s-a permis să aterizeze pe pista aeroportului militar din Evreux, aflat la nord-vest de Paris. Avionul venea de la Tripoli unde, aflat în vizită la prietenul său Gaddafi, împăratul Bokassa aflase cu o zi înainte că fusese detronat printr-o lovitură de stat.

Cum avea cinci reședințe splendide în Franța, un fiu, Georges, locuind la Paris, iar împărăteasa Catherine locuia la castelul (proprietate personală) Hardricour de lângă Meulan, cam la jumătatea drumului între Paris și Evreux, stabilirea în Franța i s-a părut lui Bokassa soluția naturală. Nu și autorităților franceze, deși pentru foarte multă vreme Bokassa fusese dorlotatul Franței și, mai ales, se bucurase de prietenia președintelui Valéry Giscard d’Estaign.

În plus, Bokassa avea dublă cetățenie: franceză și central africană. Cu toate acestea, susținându-și hotărârea de a nu-i permite să părăsească avionul răspunsul Palatului Élysée în chestiunea cetățeniei a fost următorul: ”Împăratul Bokassa este cetățean al Africii Centrale.” Lăsat să aștepte în avionul parcat în beznă, la capătul unei piste de aterizare, Bokassa a început să ceară explicații pentru modul în care este tratat. Despre acel ”dialog la distanță” există multe relatări. Unele – foarte  controversate.

Când i s-a adus la cunoștință unele dintre motivele dizgrației universale în care a căzut, se spune că Bokassa a zâmbit amuzat. Era de mult ținta acuzației de canibalism. S-a gândit ce s-a gândit și ar fi cerut să se trimită prin fax oficialităților franceze lista tututror demnitarilor care, vizitându-l, fuseseră serviți de bucătarii săi, printre alte delicatese, și cu carne de om, pe care invitații o găsiseră delicioasă. Se pare că primul nume pe listă era cel al dragului prieten Valéry Giscard d’Estaign.

Jean-Bédel Bokassa a intrat în armata franceză în 1939. S-a distins pe câmpul de luptă și a primit, printre altele, Legiunea de onoare și Crucea de război. Când, în iulie 1965, premierul Republicii Central Africane, David Dacko, l-a trimis într-o delegație la Paris cu scopul de a nu-i mai permite să se reîntoarcă în țară, Bokassa a găsit sprijin din partea unor personalități de vârf. Potrivit declarațiilor fostului împărat, Dacko a fost obligat să renunțe la planul său în momentul în care generalul Charles de Gaulle i-ar fi spus: Bokassa trebuie lăsat să se întoarcă imediat la postul său. Nu pot tolera să i se aplice un asemenea tratament  unuia dintre camarazii mei de arme.”

Ce i-a spus de fapt (dacă i-a spus ceva) de Gaulle lui David Dacko e greu de știut, dar sigur este că lui Bokassa i s-a permis să se întoarcă la Bangui. Șase luni mai târziu, în noaptea de 31 decembrie, Dacko era înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat condusă de Bokassa. Dacă nu dormeau încă la acea oră, iată ce puteau auzi la radio compatrioții lui Dacko:

Centrafricains! Centrafricains! C’est le colonel Bokassa vous parle. Depuis 3h00 ce matin, votre armée a pris le contrôle du gouvernement. Le gouvernement Dacko a démissionné. L’heure de la justice est à portée de main. La bourgeoisie est abolie. Une nouvelle ère de l’égalité entre tous a commencé. Centrafricains, où que vous soyez, soyez assuré que l’armée va vous défendre et de vos biens… Vive la République centrafricaine!”

Republica a trăit încă vreo zece ani, după care a fost proclamată imperiu de către aoutodeclaratul împărat Bokassa. După ce s-a întors din exil, Bokassa a fost rejudecat (12 iunie 1987) și găsit vinovat de toate acuzațiile, minus cea de canibalism. La 1 august 1993 a fost grațiat de președintele Kolinga. A murit în reședința sa din Bangui la 3 noiembrie 1996, nu înainte de a se fi autoproclamat drept cel de al 13-lea Apostol și unul din confidenții Sfântului Părinte.

La ce i-ar putea ajuta această rememorare dlui José Manuel Barroso (fost maoist, apoi membru al Partidului Comunist Portughez) nu știu. Știu însă că ne-ar putea ajuta pe noi, ceilalți, (care nu prea avem încredere în talentul de povestitor al cuplului Barroso-Reding și rămânem încă fanii Fraților Grimm) să înțelegem că nimic nu e tocmai nou sub soare și că federalizarea Europei se poate dovedi o obsesie  costisitoare și plină de capcane.

Pumnul pus în gură sau bătutul cu pumnul în masă ar putea deveni parte a meniului federal.

Romania Libera: Moment crucial. Şeful Comisiei Europene cere uniune politică, fiscală şi bancară pe lângă uniunea economică şi monetară. Europa porneşte pe calea federalizării. Ce alege România?

Spre o „Europă germană”

Propunerile Comisiei vin în întâmpinarea opiniilor exprimate de cancelarul german, Angela Merkel, care în august a cerut constituirea unei Convenţii Constituţionale pe modelul celei americane, care a redactat Constituţia SUA. De altfel, planul lui Barroso se pliază în proporţie covârşitoare peste viziunea germană asupra Europei unite, care presupune responsabilitate şi disciplină fiscală şi bugetară, reducerea diferenţelor de competitivitate şi de productivitate între nord şi sud şi o integrare politică prudentă care să nu şteargă diferenţele dintre naţiuni. Perspectiva germană a obţinut ieri un ascendent şi legitimitate suplimentare, când cei opt judecători ai Curţii Constituţionale au declarat în acord cu legea fundamentală germană tratatul privind înfiinţarea Mecanismului de Stabilizare European (Fondul de Salvare), care va permite UE să aibă acces la suficiente fonduri pentru a injecta pe pieţele ţărilor aflate în dificultate precum Grecia, Irlanda sau Portugalia. Vestea a fost primită cu uşurare de liderii politici germani, de pieţele financiare, euro s-a apreciat pen-tru prima oară faţă de dolar şi chiar şi Barroso a exclamat din hemiciclul de la Strasbourg „Era şi timpul!”. Cu toate acestea, Curtea de la Karlsruhe a limitat la 190 de miliarde de euro suma maximă la care guvernul federal poate recurge fără acceptul Bundestagului şi a lăsat în pronun-ţare caracterul constituţional al punerii Bundesbank sub controlul BCE, semn că Berlinul este precaut să nu transforme federaţia europeană într-un super-stat. Victoria proiectului german şterge, practic, din acest moment orice altă viziune alternativă. (…)

Finantistii: Statele Unite ale Europei risca sa se nasca dintr-un „viol constitutional”

(…) Fara precedent in Germania, mai multi oficiali apartinand coalitiei de dreapta conduse de cancelarul Angela Merkel nu au ezitat sa-si dea cu parerea si sa se antepronunte in privinta verdicului de miercuri al Curtii Constitutionale Federale,declarandu-se siguri ca aceasta va decide in favoarea infiintarii ESM. „Sunt sigur ca Curtea nu va bloca tratatul fiscal si infiintarea ESM. Am examinat cu atentie aceste chestiuni si nu vad nici un fel de problema cu constitutia noastra germana”, a declarat, saptamana trecuta, ministrul german de Finante, Wolfgang Schauble.Pozitia lui Schauble a fost intarita de unul dintre lideri grupului parlamentar al Uniunii Crestin Democrate a cancelarului Merkel, Michael Fuchs, care a spus ca este convins ca infiintarea ESM va fi aprobata de Curte, care va pune cel mult cateva conditii politicienilor in aceasta privinta. Este pentru prima oara cand politicienii germani isi permit sa comenteze in public decizii viitoare ale Curtii Constitutionale, una dintre cele mai respectate institutii din Germania, infiintata in 1951 cu scopul declarat de a impiedica orice posibilitate de revenire la un regim de tipul celui nazist. Atitudinea coalitiei de guvernare de la Berlin este explicabila prin aceea ca infiintarea ESM, laolalta cu aprobarea pactului european de disciplina fiscala, este vazuta de elitele UE ca fiind, practic, singura modalitate in care uniunea monetara europeana isi poate prezerva status-quo-ul, prin evitarea defaulturilor suveran ale statelor cu probleme bugetare si de indatorare. Defaulturi care ar afecta grav inclusiv cea mai puternica economie a Europei, cea a Germaniei, puternic expusa fata de statele PIIGS atat pe canalul comercial, cat si pe cel bancar. Ultima oara cand un guvern german si-a permis sa faca comentarii despre Curtea Constitutionala (insa nu in public) a fost in 1953, cand aceasta trebuia sa se pronunte asupra constitutionalitatii primelor tratate de integrare europeana, care au dus, dupa mai multe decenii, la aparitia UE. La o intalnire cu usile inchise a conducerii Uniunii Crestin Democrate,cancelarul Konrad Adenauer, un sustinator fervent al integrarii, a declarat ca „Curtea Constitutionala este dictatorul Germaniei, insa nu e mare lucru de facut in aceasta privinta”.

Colectivizarea datoriilor suverane europene

Potrivit tratatului sau de infiintare, ESM va fi capitalizat prin contributii financiare ale fiecaruia din statele zonei euro. Contributiile vor fi proportionale cu ponderea fiecaruia in PIB-ul zonei euro, astfel incat, ca de obicei, Germania va suporta partea leului, respectiv peste 27%.Ulterior, ESM se va imprumuta la randul sau de pe pietele financiare, iar expunerea maxima proiectata a putea fi asumata de catre institutie este de 700 miliarde euro, din care Germaniei i-ar reveni, proportional, o sarcina potentiala de circa 190 miliarde euro. Pe scurt, si fara prea multe detalii tehnice, planul este ca statele aflate la ananghie din punct de vedere fiscal-bugetar si carora pietele le impun, in consecinta, dobanzi prohibitive la titlurile lor de stat ar urma sa ceara ajutorul ESM, care va functiona ca un Fond Monetar EuropeanAjutorul va fi acordat doar in urma acceptarii unor conditii economice si politice, adica a unor cedari de suveranitate, la fel ca la imprumuturile FMI. Dupa semnarea unui memorandum tehnic, ESM ar urma sa isi foloseasca resursele pentru a cumpara obligatiunile statelor cu probleme direct de pe piata primara, iar Banca Centrala Europeana (BCE) ar interveni ulterior prin achizitii pe pietele secundare, in scopul reducerii, stabilizarii si tinerii sub control a costurilor de imprumut ale respectivelor tari. (…)

Iresponsabilitate si lipsa de transparenta

O alta problema ridicata este aceea ca reprezentantul Germaniei (ca si toti ceilalti) in organul decizional al ESM ar urma sa fie obligat la totala confidentialitate, ceea ce l-ar impiedica pe acesta sa dea socoteala in fata reprezentantilor electoratului din Germania, adica a Parlamentului. Mai mult, toti membrii organului decizional al ESM ar beneficia de totala imunitate si nu vor putea fi trasi la raspundere in justitie pentru deciziile si actele lor. Alte obiectii se leaga de aspecte mai tehnice. Cum ar fi, de exemplu, acela ca, in caz ca anumite state din zona euro (cum ar fi in prezent Grecia, Portugalia, Irlanda si, probabil, Spania) nu vor mai avea solvabilitatea necesara pentru a-si asuma partea care le revine din expunerea ESM, statele solvabile vor trebui sa intervina in compensatie. Ceea ce ar putea duce, la limita, la un scenariu posibil in care „actionarul” principal al ESM, Germania, sa fie nevoit sa salveze pe cheltuiala sa (respectiv a contribuabililor sai) intreaga zona euro.

Cetatenii ar trebui sa aiba ultimul cuvant

Sustinatorii ESM – adica, intr-un fel sau altul, intreaga elita eurocrata – se tem cel mai mult de eventualitatea in care infiintarea acestui mecanism de colectivizare a datoriilor suverane ar ajunge sa depinda direct de vointa cetatenilor, exprimata prin referendum. Asta pentru ca, cel putin in statele puternice din nordul Europei, si in primul rand in Germania, euroscepticismul se afla la cote maxime printre alegatori, din motive evidente. Si, in consecinta, este greu de crezut ca un astfel de referendum ar trece. (…)

Presseurop: Democraţia, o faţadă în trompe l’œil?

În faţa paraliziei responsabililor naţionali, alte structuri – Banca Centrală Europeană, Curtea Constituţională a Germaniei, Curtea Europeană de Justiţie – au preluat ştafeta pentru conducerea afacerilor europene. O încălcare a democraţiei care trebuie corectată urgent, consideră un politolog francez.

Cum putem să exprimăm mai bine paradoxul democraţiei europene decât subliniind faptul că soarta acesteia a depins, în ultimele zile, de deciziile consiliului Băncii Centrale Europene (BCE) şi ale Curţii constituţionale a Germaniei? În momentul în care, liderii politici europeni – convinşi acum de neputinţa lor, sau chiar de lipsa lor de legitimitate în câştigarea “bătăliei credibilităţii” statelor în faţa pieţelor – acceptă să renunţe la marginea lor de manevră în favoarea unor organisme “independente” şi a unor proceduri de sancţiuni automatice (faimosul tratat de stabilitate), judecătorii (naţionali şi europeni) şi bancherii centrali joacă deci rolurile principale în conducerea cotidiană a afacerilor europene.

Şi mai mult, printr-un fel de inversare simbolică, de acum înainte “independenţii” sunt cei care ocupă terenul dezbaterilor referitoare la viitorul Uniunii politice, întinzându-şi câmpul de intervenţie cu mult peste simpla legitimitate funcţională care reiese din mandatul lor iniţial.Astfel, de la apărarea “stabilităţii preţurilor”, liderii BCE au trecut repede la revendicări privind “reformele structurale” (piaţa muncii, moderarea salarială, etc.), pentru ca, de curând, să intre în miezul discuţiilor despre arhitectura viitoarei uniuni politice… Atunci când nu este vorba chiar de participarea la redactarea viitoarelor tratate, după cum se întâmplă la ora actuală cu misiunea încredinţată grupului numit “al celor patru înţelepţi” (preşedinţii respectivi ai Consiliului European, Comisiei, Eurogrupului şi al… BCE). Ironie supremă, aceşti “independenţi” nu mai ezită să atragă atenţia statelor asupra obligaţiunilor lor democratice: preşedintele Bundesbank, Jens Weidmann, precum şi cel al BCE, Mario Draghi, au afirmat cu mai multe ocazii necesitatea menţinerii unui anume loc pentru “responsabiliatatea democratică” în noile dispozitive internaţionale; Curtea constituţională a Germaniei nu a fost oare de mai multe ori considerată ca fiind ultimul bastion pentru apărarea Parlamentului naţional? Şi aşa mai departe…

Toate conduc, în cele din urmă, la evidenţierea – în ciuda a două decenii de consolidare voluntaristă a puterilor Parlamentului European – marii precarităţi a legitimităţii democratice în Uniune şi la instaurarea durabilă a instituţiilor din sfera apoliticului: tribunale, bănci centrale, agenţii sau autorităţi, etc… Lanţul de împuterniciri care duce de la puterile democratic alese la instituţiile “independente” continuă astfel să se întindă.

Drept pentru care este dificil să-ţi însușești siguranţa de sine a unuia precum José Manuel Barroso, care încă mai susţinea, în iunie, cu ocazia summitului G20, că “Europa nu are nicio lecţie de democraţie de primit” din partea ţărilor în curs de dezvoltare. Oricine doreşte “să reorienteze drumul construcţiei europene” ar face mai bine să plece de la constatarea, mai realistă, a unei democraţii europene în formă de “peau de chagrin” [aluzie la titlul romanului de Balzac, devenir sintagmă care desemnează tot ceea ce se reduce inexorabil pe măsură ce este folosit]. Din acest moment, simpla introducere a alegerii directe a preşedintelui Comisiei – cuvântul de ordine al diplomaţiei germane – nu poate fi suficientă pentru a conferi un nou elan democratic sistemului politic european. Aceasta s-ar putea chiar dovedi a fi o nouă himeră europeană dacă ar fi însoţită – după cum doresc aprig conservatorii germani – de acordarea de noi puteri în favoarea Băncii Centrale şi a Curţii de Justiţie.

Refacerea Uniunii politice ar trebui de fapt, înainte de toate, să treacă prin inventarea unor noi forme de legături democratice cu aceste instituţii “independente”. Fără îndoială că nu mai este vremea de a limita sfera lor de competenţă, ci mai degrabă de a regândi cei doi stâlpi pe care s-a bazat până acum autoritatea lor: o anumită idee a independenţei lor, concepută ca o distanţare a intereselor implicate, pe de o parte, şi o anume pretenţie la obiectivitatea ştiinţifică a diagnosticelor şi verdictelor lor, pe de altă parte. În ceea ce priveşte primul punct, introducerea unei forme de reprezentare a partenerilor sociali şi a minorităţilor politice ar permite asigurarea unei “independenţe”veritabile, evitând astfel ca aceste noi spaţii ale politicii europene să nu fie acaparate de către un grup, o tabără sau o ideologie. Acest pluralism este singurul capabil să deschidă controversele indisociabil tehnice şi politice care vor lărgi sfera dezbaterilor dincolo de cercul unic al economiştilor sau al juriştilor: este cel de-al doilea punct. Pentru că, deocamdată, controlează în continuare numirile membrilor acestor instituţii, guvernele mai au încă posibilitatea de a deschide aceste cutii negre; este singura condiţie pentru ca instituţiile democratice europene – începând cu Parlamentul European – să nu devină simple faţade în trompe l’œil.

Tehnocraţia face loc euroscepticismului

Pentru a relasa construcţia europeană, Herman Van Rompuy şi Mario Monti propun un summit extraordinar. Dar în timp ce lipsa de democraţie în modul de funcţionare a UE este tot mai criticată, această idee venind de la doi conducători care nu au fost aleşi este mai degrabă neavenită, notează un politolog spaniol.

Criza monedei unice pune sub semnul întrebării Metoda Monnet, ce are şaizeci de ani, şi constă în a avansa fără zgomot în integrare pe bază de mici paşi care fac inevitabilă următoarea cedare a suveranităţii,şi chestionează mai mult decât metoda: legitimitatea câtorva de a lua decizii de o importanţă capitală pentru cetăţenii statelor membre fără a se supune controlului lor la urne. (…)

Mario Monti, şeful guvernului italian, şi Herman Van Rompuy, preşedinte al Consiliului Uniunii Europene, au lansat sâmbătă [8 septembrie] ideea unui summit extraordinar în Roma pentru a vorbi despre viitorul ideii Europa şi pentru a neutraliza creşterea populismului şi a euroscepticismului. Problema este importantă într-un moment în care partide populiste de diferite orientări cresc nu numai în ceea ce priveşte puterea, cât mai ales în privinţa capacităţii lor de a dirija discursul public, făcându-şi un titlu de glorie din opoziţia lor la integrarea europeană în numele poporului şi a suveranităţii sale. Dar iniţiativa provine de la doi conducători cu puţină legitimitate democratică şi poate deveni o greşeală dacă se încearcă a se pune în aceeaşi oală populisme distincte şi critica necesară a actualelor metode ale UE.

Dacă problema nu ar fi aşa serioasă, ar părea o ironie: singurii doi lideri care vin la Consiliul UE fără să fi trebuit să se prezinte la alegeri populare pentru asta, propun un summit pentru a scoate opinia publică din eroarea euroscepticismului. O fac după participarea lor la exclusivul Forum Ambrosetti, o reuniune unde vin în fiecare an politicieni selecţi şi oameni de afaceri italieni şi străini într-un hotel luxos lângă lacul Como. Tocmai genul de eveniment, după modelul Davos, care reuneşte elite politice şi economice pentru a vorbi despre cursul lumii departe de amestecul plebei.

Propunerea lui Monti şi Van Rompuy este nu mai puţin de … un alt summit extraordinar. Când Europa e bolnavă de atâta summitită, sătulă de reuniuni de cel mai înalt nivel care nu produc decât foarte puţine rezultate, să propui încă una pentru a da noi iluzii populaţiei demonstrează prăpastia care îi separă pe aceşti lideri nealeşi de o mare parte a opiniei publice.

Două variante ale Europei tehnocrate

Van Rompuy şi Monti reprezintă două variante ale Europei tehnocrate pe care mulţi cetăţeni, nu doar populişti, vor să o lase în urmă. Van Rompuy a fost numit printr-o surpriză în timpul unei cine informale cu şefi de guverne, căutând un profil fără asperităţi pentru un post lipsit de orice posibilitate de a juca vreun rol în procesul intern politic, şi cu atât mai puţin de a răspunde sau a intra în contact cu cetăţenii în mod direct.

El concentrează toate contradicţiile alambicatei structuri instituţionale pusă în practică de Tratatul de la Lisabona şi de voinţa statelor de a elimina orice figură carismatică care ar putea funcţiona drept contrapondere. Monti reprezintă un nou tip de guvern tehnocrat, care forţează până la limită mecanismele politice normale ale statelor membre pentru a-i substitui pe politicienii aleşi când aceştia nu sunt capabili să asigure credibilitatea guvernului pentru a duce la capăt reforme şi tăieri în termenele şi forma alese de centrele de decizie europene – Bruxelles, Frankfurt (sediul Băncii Centrale Europene) şi Berlin.

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss