În România, strada se radicalizează

În România, strada se radicalizează. Când spun strada, mă refer la acele persoane fizice și la acele ONG-uri care, într-un mod relativ frecvent, inițază mișcări de protest și participă la ele, protestele circumscriindu-se, cel puțin declarativ, luptei anticorupție, păstrării intacte a statului de drept și nesubordonării Justiției.



Dacă acestea sunt obiectivele reale sau nu, aceasta este o dilemă care va continua să frământe opinia publică. Dacă România este sau nu expusă unor atacuri cum sunt cele reclamate de demonstranți, din nou trebuie să stabilim cu certitudine. Dar indiferent de răspunsul la întrebările de mai sus, un fapt este cert. Un grup relativ restrâns de cetățeni s-a radicalizat și are tendința de a radicaliza grupuri mai mari. Să analizăm ultimele evenimente din aceasă perspectivă.

O parte consistentă a societății consideră că nu avem în acest moment un stat de drept funcțional. După ce a fost votată democratic o majoritate parlamentară, acești români așteaptă schimbări tocmai în sensul de a înlocui statul polițienesc sau statul paralel sau statul nedrept cu ceea ce societatea modernă înțelege printr-un stat de drept. Aceeași majoritate a cetățenilor care a obținut câștig de cauză în alegeri, consideră că statul a rămas la fel de corupt, dacă nu cumva este și mai corupt decât în urmă cu 10-15 ani. Și că trebuie făcut ceva în sensul combaterii acestui fenomen. În fine, tot ei, oamenii reprezentând această majoritate, cred că Justiția este subordonată politic și așa a fost în ultimii 10-15 ani și că trebuie făcut ceva pentru ca judecătorii, cei care sunt responsabili de aplicarea actului de Justiție, să poată acționa supuși unui număr mai mic de constrângeri, dar unor exigențe mai mari în ceea ce privește responsabilitatea.

În timp ce, cu chiu cu vai, majoritatea parlamentară rezultată din alegerile de acum un an încearcă să materilizeze aceste deziderate și solicitări ale celor îi garanteză statutul, o minoritate alcătuită din cetățeni care nu au votat sau din cetățeni care s-au prezentat la vot dar au susținut partide care au pierdut alegerile, devine din ce în ce mai frustrată, se manifestă din ce în ce mai vizibil și se radicalizează din ce în ce mai mult.

Nu mă refer, firește, în prima ipostază, la 55% dintre cetățenii cu drept de vot ai României iar în a doua ipostază la diferența de 45%. Sunt conștient de faptul că nu toți s-au prezentat la vot. Din acest motiv, legitimitatea reală a celor aflați la putere este mult sub procentul rezultat la capătul procesului electoral. La fel cum legitimitatea opoziției este și ea mult sub procentul reprezentării acesteia în Parlament. Există așadar o masă imensă de cetățeni, care nu s-a exprimat la vot, dar între scrutinuri are legitimitatea de a  se pronunța și de a se manifesta într-un sens sau altul. Fie susținând majoritatea, fie luptând împotriva acestei majorități. Așa se ajunge de altfel uneori în statele democratice ale planetei la schimbări de paradigmă politică chiar în interiorul unui ciclu electoral. Așa s-a întâmplat și în România când, deși a existat o majoritate de Stânga, a fost instalat un guvern așa-zis tehnocrat, condus de Dacian Cioloș, care a administrat țara mai degrabă prin măsuri de Dreapta.

România trece printr-o serie întreagă de transformări, unele accelerate, așa cum și trebuie să se întâmple cu o țară, care doar cu 27 de ani în urmă a ieșit din prăpastia comunistă. Un ritm accelerat însă al schimbării poate creea excrescențe, poate favoriza apariția monștrilor sociali sau politici și poate genera și apariția unor mișcări extremiste. Este exact ceea ce se întâmplă astăzi în aceasă țară.

Opoziția se simte frustrată în Parlament. Uneori, pe bună dreptate. Mai ales în condițiile în care majoritatea PSD plus ALDE, din dorința de a-și impune cât mai repede punctele de vedere și a-și implementa politicile, ignoră minoritatea parlamentară și, prin tot felul de tertipuri, nu permite dezbaterea și adoptarea, atunci când este cazul, a amendamentelor făcute de senatorii și deputații opoziției. Aceste fenomen devine cu atât mai important cu cât în acest moment opoziția însăși este foarte slab pregătită, ași spune necalificată pentru a acționa profesionist și eficient în forul legislativ. Ar trebui ca fiecare partid de opoziție să dispună – și nu doar declarativ și formal – de comisii de specialitate, conduse de specialiști și nu de politruci, alcătuite din oameni bine pregătiț în domeniile respective și capabile să formuleze critici bine articulate la adresa guvernanților și să propună politici alternative. Acest lucru nu se întâmplă. Realitatea tristă este că opoziția dă dovadă în Parlament de mult prea mult amatorism. Fapt speculat de parlamentarii majorității.

Deci frustrarea în Parlament crește și atinge cote de nervozitate. Parlamentarii Opoziției dau tonul depășirii nivelului normal al unei dezbateri politice și recurgerii la violențe. Mai întâi de tip verbal și, apoi, chiar de tip fizic.

Ei bine, exemplul dat de această minoritate parlamentară neprofesionistă, nepregătită pentru a face opoziție, frustrată, agitată, dezbinată, anarhică în manfestările ei din Legislativ, a dat tonul unor procese similare în rândul a ceea ce am putea numi opoziția civică.

Numărul cetățenilor care au votat în favoarea opoziției, adunat cu numărul cetățenilor care nu s-au prezentat la urne este imens. De ordinul milioanelor de persoane. Așa cum este și firesc, guvernarea, mai ales atunci când este inconsecventă , când face greșeli vădite, când are ezitări impardonabile și când își aplică singură moțiuni de cenzură, pentru a-și dărâma propriul Executiv, se erodează și tendința de fiecare dată este ca, treptat, să piardă susținere populară în favoarea opoziției. Nici acest fenomen tipic unor democrații consolidate nu se întâmplă în România de azi decât în mică măsură. Dacă opoziția din Parlament este inconsistentă, inconsistentă este și opoziția din stradă. Dacă opoziția din Parlament este frustrată, devine din ce în ce mai nervoasă și își pierde din ce în ce mai des controlul, exact același fenomen se extrapolează și în ceea ce privește opoziția societății civile.

Avem acum toate ingredientele din care se prepară de obicei atitudini sau chiar grupuri și organizații de tip radical. Sau extremist. Și cum altfel ar putea fi caracterizate câteva atitudini, gesturi și fapte atât ale opoziției parlamentare cât și ale opoziiei din stradă? Să le enumerăm.

1). Organizarea de manifestații neautorizate legal, neasumate de o entitate anume sau de un număr de entități, astfel încât excesele și violențele nu ar putea fi imputate de către autorități decât eventual unor persoane fizice alese aleatoriu.

2). Utilizarea unor sloganuri violente, în special prin atacuri și injurii împotriva unor persoane.

3). Netolerarea la aceste manifestații a unor participanți, nu neapărat cu puncte de vedere alternative, dar cu diferențe oricât ar fie ele de mici de opinie.

4). Agresarea oamenilor care asigură ordinea acestor manifestații ilegale, așa cum s-a întâmplat și recent în cazul echipajelor ecvestre. De aici și replica mea ”dar cu caii ce-ați avut?”

5). Hărțuirea, făcută tot prin mijloace ilegale, a unor persoane de către vârfuri ale acestor grupuri radicale, cum este de pildă un individ pe nume Mălin Bot.

6). Atacarea violentă, chiar și în templul cărții, a unor personalități din cultură, din politică sau din presă, care își manifestă alte puncte de vedere decât cele exprimate de radicalii liberi.

7). Manifestări neconforme în Legislativ a unor parlamentari, reprezentanți ai opoziției și care recurg acolo la gesturi, la fapte și la un limbaj specific în cel mai bun caz străzii și în niciu caz unui for parlamentar.

8). Extinderea acestor forme de violență în limbaj, gestică și comportament și în cadrul dezbaterilor televizate, posturile de știri ele însele transformându-se în instrumente din ce în ce mai agresiv combatante.

9). Transferarea acestui tip de război rece, încurajat de unii actori politici iresponsabili, și în mediul online, care, la rândul său, devine in ce în ce mai violent.

Toate aceste fenomene, cărora le putem adăuga multe altele, au creat în România un climat de război rece între principalii actori politici, care a condus la radicalizarea unor grupuri socio-profesionale, a grupurilor diferite de ONG-uri și de persoane. Radicalii liberi sunt din ce în ce mai numeroși, din ce în ce mai agresivi și pun în pericol în plan intern stabilitatea politică a României și însăși democrația, atâta câtă e, iar în plan extern, afectează grav imaginea acestei țări.

Într-o democrație reală, consolidată, patidele politice, organizațiile de tot felul și cetățenii sunt liberi să-și manifeste opiniile și sentimentele, fără să primească pentru asta un pumn peste gură, dar, în același timp, nimeni nu este liber să se comporte ca un radical scăpat de sub control și în niciun caz nu pot fi tolerate mișcările de tip extremist. Realitatea este că Opoziția politică slabă, dar din ce în ce mai isterică din aceasta țară, tine să dea naștere unor monștrii ai societății civile. Și de aici până la anarhie nu mai este decât un pas. Atâta timp cât autoritățile sunt slabe și ezită să acționeze conform legii.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu