În România, cea mai mare firmă de procesare a lemnului, Schweighofer, a ajuns să aibă afaceri mai mari decât Romsilva, regia de stat care îi furnizeazã materia primă

poza-fabrica-2 Cine a avut curiozitatea să urce fără telecabină pe platoul Bucegilor nu are cum să nu ştie de Cantonul Jepi. Unul dintre trasee duce până acolo, la aproape 2.000 de metri. Cabana, acum în paragină, folosea pe la 1910 drept punct de observaţie pentru funicularul care străbătea platoul cărând buşteni de peste munţi şi văi. Structurile masive din piatră, oţel şi ciment ale stâlpilor de susţinere se mai văd şi astăzi.

Cantonul stă mărturie epocii de aur a industriei lemnului din România. Exploatarea pădurii a dus în urmă cu peste 100 de ani la dezvoltarea unor oraşe precum Buşteni şi Azuga. Fabricile şi calea ferată deschise acolo pentru exploatare au dat de lucru şi în alte părţi ale ţării. Dar preţul au fost defrişările sălbatice. În 30 de ani de exploatare intensă fondul forestier s-a epuizat, iar industria lemnului s-a retras încet-încet. Pădurile au crescut înapoi. Lucrurile acestea s-au întâmplat acum un secol, când omul încă lupta să „îmblânzească” natura în folosul lui.

Însă în ultimul deceniu industria tăietorilor de lemne a reînviat şi a ajuns o afacere de miliarde de euro. Pentru a se reda amploarea defrişărilor, este suficient un simplu calcul. După datele statistice oficiale, suprafaţa de pădure tăiată la ras (adică suprafaţa de pe care s-a recoltat în totalitate masa lemnoasă) între 2007 şi 2013 este mai mare decât suprafaţa Bucureştiului. Calculul nu include alte tipuri de tăieri. Unei păduri cu arbori specifici României îi ia mai mult de 30 de ani pentru a ajunge la maturitate.

Din businessul cu pădurile României se „înfruptă“ peste 11.300 de companii, iar la capătul lanţului trofic se află companii străine. Trei firme austriece, Holzindustrie Schweighofer, Kronspan şi Egger, sunt jucătorii dominanţi, cei mai mari consumatori de lemn. Nu taie, doar consumă.

Schweighofer, cea mai mare, a avut un profit de aproape 100 de milioane de euro în 2013, anul celor mai recente date oferite de Ministerul Finanşelor, la afaceri de 470 milioane de euro. Echipa de trei austriacă face în total afaceri de un miliard de euro.

Cât de importantă este România pentru firmele austriece este suficient să fie spus că Schweighofer operează la Comăneşti cea mai mare fabrică de plăci de lemn în panel din lume. Materia primă provine în proporţie de 75% din surse proprii, potrivit paginii de internet a companei, probabil de la fabricile de cherestea pe care le deţine în Sebeş şi Rădăuţi.

Schweighofer este o maşinărie de „înghiţit” păduri care are o experienţă de sute de ani. Familia Schweighofer se ocupă cu afaceri legate de produse din lemn încă din anii 1600.

În anii 2000 compania avea şase fabrici de cherestea, adică gatere uriaşe care taie buştenii, patru în Austria şi două în Cehia, în cooperare cu diferiţi parteneri. Schweighofer şi-a vândut interesele în aceste afaceri şi a luat-o de la început… în România, atrasă de materia primă abundentă şi de lipsa concurenţilor de talie mare.

Compania estima în 2013 că România recoltează doar la jumătate din capacitatea sustenabilă. De asemenea, România reprezintă pentru Schweighofer o opţiune bună pentru transportul global – peste 80% din producţia din România este exportată. În plus, fabricile din România au acces uşor la lemnul adus din Polonia şi Ucraina.

Un alt motiv pentru care Schweighofer ar putea să prefere România? Anul trecut comunitatea locală dintr-un oraş ceh a decis să-i interzică grupului să construiască o fabrică de cherestea acolo.

Din 2002 până în 2013, compania a investit în România 612 milioane de euro. Pentru perioada 2014-2015 sunt planificate investiţii de 166 milioane de euro. Investiţiile au dat, cu siguranţă, rezultate. Cifra netă de afaceri a Schweighofer a crescut de la 197 de milioane de euro în 2009 la 469 milioane de euro în 2013. Profitul a sporit de la 23 de milioane de euro la 97 de milioane de euro, deci de mai bine de patru ori, în timp ce numărul mediu de salariaţi a urcat de la 1.200 la 1.600.

În 2013, Romsilva a vândut 6,37 mil. mc de lemn pe picior (direct din pădure, fără să fie exploatat), la un preţ mediu de 122,82 de lei/mc, şi 1,27 mil. mc de lemn fasonat (lemn exploatat), la un preţ mediu de 228,26 lei/mc, potrivit datelor din raportul de activitate.

În 2012, Romsilva a vândut 6,16 mil. mc de lemn pe picior, la un preţ mediu de 109,13 lei/mc, şi 1,2 mc de lemn fasonat, la un preţ mediu de 204,11 lei/mc.

La licitaţiile pentru masă lemnoasă fasonată organizate la nivelul direcţiilor silvice în anul 2012 s-a oferit un volum total de 1.312.742 mc sub formă de buşteni de furnir, buşteni de gater, lemn pentru construcţii, celuloză, lemn pentru PAL – PFL şi lemn de foc, la un preţ mediu de ofertă de 178,93 lei/mc.

Însă povestea tăierii pădurilor româneşti începe cu Romsilva şi cu ceilalţi proprietari de păduri, care vând lemnul. Romsilva este cel mai mare furnzior de materie primă pentru industria lemnului. Apoi apar firmele de exploatare, cele care taie copacii şi-i scot din pădure. Firmele de prelucrare, cum este Schweighofer, încheie acest lanţ trofic.

Aproape 4.400 de companii au ca obiect de activitate explotarea lemnului (silvicultură şi exploatare forestieră). Companiile care prelucrează sunt în număr de aproape 7.000 şi au avut în 2013 un business cumulat de trei miliarde de euro, de trei ori mai mult decât rulajul companiilor care exploatează lemnul.

Fabricile de prelucrare a lemnului sunt concentrate în judeţe precum Suceava (patru unităţi de producţie), Alba (două unităţi), Braşov (două unităţi) şi încă o unitate de mai mici dimensiuni (din Bucureşti), arată datele centralizate de ZF. Iar dacă o nouă investiţie a Holzindustrie se va finaliza, cea mai nouă unitate din industria de profil va fi plasată la Covasna.

Industria de prelucrare a lemnului furnizează materie primă pentru sectorul de mobilă, însă în ultimul timp vocile care critică această activitate s-au înmulţumit.

Producătorii de mobilă spun că materialele de care au nevoie pentru produsele lor sunt tot mai puţine şi de calitate mai slabă, astfel că îşi pierd din competitivitate pe pieţele externe. O propunere a acestora ar fi ca exportul de produse din lemn să se poată realiza doar după ce se asigură necesarul pentru piaţa internă.