Imposibilitatea caii de mijloc sau iluzia unui socialism moderat

Mai acut ca oricând, conflictul dintre diferitele ideologii și teorii economice acaparează spațiul public. Criza actuală, ca şi cele de dinaintea ei, încinge puternic dezbaterile şi polemicile legate de rolul statului în asigurarea echilibrului economic, de imperfecţiunile pieţei libere care au distorsionat echilibrul, de posibilitatea de modelare şi de calcul a echilibrului economic în vederea coordonării unor politici publice menite să asigure o creştere economică durabilă. Socialiștii și intervenționiștii clamează nevoia de mai multă implicare a statului în piața liberă, ascunzând opiniei publice (sau omițând să le precizeze) argumentele clare prin care să justifice de ce statul ar fi mai virtuos să lupte cu aceste imperfecțiuni.

Formele de organizare socială conturate în practică gravitează între cele două situații extreme: [1]capitalismul pur bazat pe piață liberă, absența statului ca formă de organizare socială, ordinea proprietății private stând la baza tuturor relațiilor de cooperare socială voluntară apărute între membrii societății și [2] socialismul în care proprietatea privată este complet absentă, planificatorul central fiind singurul în măsură să decidă ce este bine sau rău pentru membrii societății pe care îi păstorește. Socialismul ca formă de organizare socială s-a dovedit a fi falimentar, orice argument că el ar putea fi calea către prosperitate fiind iluzoriu. Suferința pe care o produce socialismul indivizilor din societate prin faptul că se substituie lor în alegerile pe care le fac (știind întotdeauna ce este mai bine pentru ei) este enormă.

Socialismul înseamnă îngrădirea prin agresiune a tuturor libertăților individuale și transformarea societății într-o masă “suflete moarte” care nu au voie să se gândească la nimic, doar să facă parte dintr-un angrenaj comandat de la butoane de un planificator central omniscient. Socialismul tinde să anuleze acțiunea umană (în orice formă ar exista ea), planificatorul central cunoscând deja rezultatele acțiunii umane nu mai are nevoie de instrospecția noastră cu privire la viitor. Socialiștii văd societatea ca pe o masă de indivizi manevrabili, manipulabili, cu comportamente ce se încadrează în modele matematice și visează permanent la o poziție cât mai aproape de pupitrul de comandă. Argumentul fundamental care stă la baza imposibilității socialismului este însă absența proprietății private. Fără proprietate privată nu există schimburi și nici un mecansim de prețuri care să fie stabilite pe baza acestora, ceea ce înseamnă că planificatorul central trăiește cu iluzia că poate calcula ceva și că poate stabili eficient o alocare a resurselor în economie. Posibilitatea planificatorului central de a stabili de la centru niște prețuri și de a le ajusta ulterior prin operațiuni de tip “încercare – eroare” doar uitându-se la dinamica stocurilor s-a dovedit complet lipsită de sens și a condus la falimentul socialismului. Piața liberă are imperfecțiunile ei însă planificatorul central nu poate niciodată să le corecteze pentru că nu poate ajunge niciodată la informația necesară pentru a face acest lucru.

Odată cu falimentul socialismului, adepții acestei forme de organizare socială au migrat în masă către intervenționism ca soluție de compromis (sau ca o posibilă cale de mijloc). Intervenționismul a început să fie rafinat în cele mai subtile forme și să agreseze piața liberă, invocându-se în permanență argumentul bunei intenții a prezenței statului în economie (fie că este vorba de asistență socială, fie că este vorba de a corecta comportamente ale operatorilor privați considerate ticăloase și de neacceptat). Cea mai periculoasă formă de intervenționism pe care o trăim astăzi este cel monetar declanșat odată cu confiscarea aurului de către băncile centrale și atribuirea dreptului exclusiv de a emite monedă fără valoare intrinsecă. Socialismul monetar pe care îl trăim astăzi, este dublat și de alte forme grave cum ar fi: protecția consumatorului, protecția nivelului concurențial, protecția mediului înconjurător, protecția copilului, asistența socială, educație, sănătate, pensii. Intervenționismul crează în economie oaze de haos calculațional generat de absența piețelor care face imposibilă o informație corectă cu privire la prețuri disponibilă planificatorului central. În plus, statul intervenționist (care este format tot din indivizi „pricepuți” în mânuirea butoanelor) acționează întotdeauna ca intermediar între cei care plătesc forțat impozite și taxe și cei pe care îi asistă (sau le furnizează servicii publice). În calitatea lor de intermediari, cei aflați la butoanele economiei vor fi tentați să deturneze puterea pe care o au spre propriul interes și buzunar. Orice serviciu public ajunge să fie mai scump decât dacă el ar fi oferit de piața liberă. Intervenționismul este la fel de imposibil ca și socialismul pentru că, mai devreme sau mai târziu, va conduce tot către socialism: atunci când intervenționiștii constată că o măsură de intervenție generează o contra-reacție din partea pieței libere ei vor veni și vor propune mai multă intervenție, punând eșecul intervenției inițiale pe seama lipsei mai mari de control asupra “ticăloșilor” din piața liberă.

Ultimul prag al intervenționismului în apropierea ordinii proprietății private (capitalismul pur) ar fi statul minimal, în care statul este văzut ca apărător al păstrării și restaurării proprietății private gestionând armata, poliția și justiția. Chiar și această formă redusă de intervenționism poate fi demontată cu aceleași argumente că va conduce în final la mai mult intervenționism (cei din poliție, armată și justiție vor avea nevoie de resurse pentru a funcționa, volumul acestora fiind imposibil de calculat în condițiile în care piața pentru aceste servicii nu este una privată).

Toți cei care cred că în momentul de față trăim în capitalismul pur și că piețele funcționează liber se înșeală amarnic. Iluzia că vina crizelor cu care ne confruntăm ar fi asociabilă pieței libere este generalizată și propagată frenetic de către cei care au gustat din plăcerea de a te afla la butoanele economiei și de a putea întoarce puterea înspre propria ta bunăstare clamând din toți plămânii rolul social și protector al statului asistențial. Graba cu care socialiștii au început să acuze piața liberă de eșecul intervenționismului se înscrie în aceeași luptă pentru mai multă putere și pentru mai multă intervenție (competiția politică) care în final va duce către un control total asupra economiei din partea acestora, fără a exista nici un argument valid care să explice de ce ar putea statul să ofere mai multă bunăstare decât piața liberă și ordinea proprietății private. Cei care afirmă faptul că intervenționismul și socialismul sunt imposibile din punct de vedere economic nu spun niciodată că piața liberă nu are imperfecțiuni, spun doar că statul nu poate oferi soluții mai bune la acestea.

sursa: http://cristianpaun.finantare.ro/