Ilie Șerbănescu: ”Cum stăm cu tromboanele, dle Isărescu? Băncile străine în România – colonialism la pătrat”

Un sistem bazat integral pe abuz de monopol și în nicio legătură cu economia de piață. Până și sistemul bancar din România de pe vremea comunismului era mai „de piață” decât cel actual. Aceasta subliniază atât ruptura totală a finanțării bancare de economia care a mai rămas în mâna capitalului românesc, cât și ruptura dintre cele două economii care activează pe teritoriul actual al României, respectiv cea străină, dominantă și care face toate jocurile, și cea românească, subalternă și care pune pingele.



Pentru a-și valorifica la sânge monopolul deținut (și parafat prin legi), băncile străine au impus, de la început, două restricții care numai „de piață” nu erau, asigurându-se de „colaborarea” în domeniu a „părții române”, reprezentată de eternul guvernator Mugur Isărescu, tocmai de aceea etern: 1) să nu aibă nicio concurență românească (prezența capitalului autohton în tot sistemul bancar nu depășește 13%, iar ca pârghie de sine stătătoare nu atinge 5%);  2) să nu aibă concurență în atragerea banului de pe piață, cel puțin în perioada consolidării și expansiunii băncilor străine (perioada a fost de peste un deceniu și abia în 2018 statul român a îndrăznit să emită titluri de stat pentru populație).

În acest fel, băncile străine, în lipsa alternativei pentru clienți, au acaparat de pe piață tot ce se putea la costuri minime (adică oferind dobânzi ridicole) și au impus costuri exorbitante oricărei finanțări pe care au făcut-o.

În mod grotesc, sistemul bancar din România are anual peste 10 miliarde euro venituri din dobânzi, dar cheltuie doar 1,6 miliarde euro cu dobânzile, realizând deci câștiguri de 6 lei la 1 leu. Asta-i economie „de piață” sau abuz de poziție dominantă? Îți vine să zâmbești la încercările bietului domn Zamfir, senator, secondat de dl Piperea, avocat – altfel bineintenționați –, care se luptă să legifereze plafonarea dobânzilor la credite și alte asemenea, când, de fapt, este vorba nici măcar de abuz de poziție dominantă, ci de jaf colonialist la drumul mare, cu concursul parohierii Băncii Naționale, denumită impropriu și diversionist a României. Care sunt coordonatele și rezultatele acestui sistem?

Utilizând cea mai înaltă marjă de dobânzi (între dobânda pretinsă la creditare și dobânda cu care onorează depozitele) și percepând cele mai elucubrante comisioane la operațiunile bancare (la retrageri, la administrări de cont, chiar și la unele depuneri!!!), sistemul bancar din colonia România obține cele mai mari profituri din Europa operând cu cei mai săraci clienți din Europa. De unde abominabila marjă de dobânzi?! Din încărcarea creditării cu o penalitate de „risc de țară” de 3-4 puncte procentuale, deși creditele se acordă din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României.

Mediul de business s-a adaptat. Pur și simplu, evită să se împrumute de la băncile străine din România. Nici măcar subsidiarele transnaționalelor nu apelează la suratele lor bancare din România. Mai concret, doar 1/3 din ele o fac! Celelalte 2/3 din ele se finanțează de la aceleași bănci, dar din străinătate, unde mamele lor nu-și permit jaful din colonia România. Năpăstuitele firme românești, care nu pot apela la creditarea ieftină din străinătate, pentru că nimeni de pe acolo nu le oferă împrumuturi, încearcă în disperare să se descurce altfel!  Doar 8% din finanțarea business-ului românesc vine de la băncile din România. Restul, adică grosul copleșitor, vine de la acționari și mai ales de la furnizori. În mod absurd, furnizorii sunt cei mai mari bancheri în ­România.

După ce și-au bătut joc de România, cerând statului român, în contextul crizei, să se împrumute el extern spre a acoperi pe piață finanțarea pe care mamele lor din Occident o sistaseră, băncile străine din România au declanșat o furibundă campanie de a-și reduce expunerea pe România, adică de a face aceleași câștiguri avansând mereu și mereu mai puțini bani. Campania s-a numit și se numește „dezintermediere”. De la mamele lor din străinătate, comenzile au sunat clar: întrucât de la noi nu mai pupați vreun ban, descurcați-vă cu resurse locale și chiar reduceți expunerea pe România și trimiteți bani acasă pentru a întări redutele din centru. În câțiva ani au „dezintermediat” vreo 15 miliarde euro (de la 25 miliarde euro la numai 10 miliarde euro). An de an, scade ­raportul dintre ­stocul creditelor acordate și stocul depozitelor. A ajuns mai mult decât ridicol, la circa 75%! Adică, românii finanțează bancile străine, și nu băncile străine îi ­finanțează pe români.

Cu un tupeu incredibil, dl Isărescu vine în 2018 și, după ce constată fără măcar o articulare clară că băncile au ajuns să nu finanțeze economia, recomandă băncilor străine să-și creeze „o altă piață, de creditare a firmelor”, căci retail-ul bancar și-ar fi epuizat potențialul de creștere! Te apucă durerea de bilă, adică de vezică biliară, căci durerea de cap o ai deja de mult, de la minciuna gogonată a aceluiași etern guvernator care ne spunea, cu 10-12 ani în urmă, că trebuie să vină bănci străine, cât mai multe, căci România n-are bani de finanțare. Cum stăm cu tromboanele, dle Isărescu? De ani de zile deja, se vede că România, aia fără bani, finanțează băncile străine, și nicidecum invers, și că băncile străine cel mult intermediază banii românilor, ăia care nu existau! La ce bun atunci bănci străine?! N-ar putea să intermedieze acești bani niște bănci românești?! Pentru că un răspuns nu-l avantajează, dl Isărescu îl pune pe consilierul său, dl Vasilescu, să ne spună idioțenia că băncile străine ar fi bănci românești deoarece sunt înscrise juridic în ­România. Câtă tristețe!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Romania libera