Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comunitate omenească, a existat și o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Descoperirile arheologice dovedesc cu prisosință acest lucru. Sunt scoase la lumină obiecte de cult, sunt identificate tot felul de practici rituale de înmormântare, care spun că acea populație a avut o credință religioasă. Omul dintotdeauna a fost conștient că trebuie să existe o forță supranaturală, creatoare și conducătoare a universului și a încercat să cunoască această forță. A socotit că este un element al naturii: soarele, luna, stelele, munții, apele, copacii, pietrele; a socotit că este sub forma unei ființe omenești nevăzute, extraordinar de puternice; a crezut că este o idee mai presus de lume.
Au socotit că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forță protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, bună sau rea, avea un zeu, un idol: comerțul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însușire sau trăsătură spirituală umană mai deosebită își avea zeul ei: frumusețea pe Afrodita, înțelepciunea pe Sofia, beția pe Bachus. Asta ca să vorbim doar de religiie greco-romane. Și la alte popoare era la fel: spre exemplu, la asirieni zeul binelui era Ormuz, al răului Ahriman. Exemplele pot continua. Erau popoare care aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puține au fost popoarele monoteiste, adică cele care s-au închinat unei singure forțe supranaturale, care concentra în sine toate energiile. Am putea menționa în acest sens pe evrei cu Iahve, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creștinii, care-L cinstesc pe Dumnezeu.
Dumnezeu cel adevărat nu a rămas indiferent la aceste căutări ale omului de a-L cunoaște. I-a ieșit acestuia în întâmpinare și i S-a făcut cunoscut, S-a descoperit. Această descoperire s-a făcut, pe de o parte, prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, iar pe de alta pe cale naturală, prin opera, prin creația lui Dumnezeu. Observând lumea, natura, universul cu toate frumusețile și rânduielile lui, omul a putut ajunge la concluzia că trebuie să existe un autor, o ființă supranaturală, inteligentă, atotputernică. Mai mult, Dumnezeu Însuși a venit în lume, S-a întrupat, a luat chip de om, a trăit în lume, a luat asupra Sa păcatele lumii și S-a jertfit pe Sine pentru ele. Aceasta fiindcă a iubit omul și neamul omenesc.
Din păcate, asistăm azi la o îndepărtare tot mai mare a omului zilelor noastre de Dumnezeu cel adevărat. Omul rămâne în esența lui o ființă religioasă, dar sentimentele religioase sunt redirecționate spre alte ținte, spre alți dumnezei. Asta nu numai în lumea creștină. Vom menționa doar câteva astfel de ținte:
Averea este idolul dintâi al vremii noastre. Ei îi sacrificăm zi și noapte, viața de la tinerețe până la bătrânețe. Vrem să avem cât mai mult și cât mai multe: bani, case, mașini, pământ, bijuterii, tot felul de alte proprietăți. Nu mai avem timp de sărbătoare, de suflet, de artă, de lecturi, nici chiar de propria sănătate. Viața ne-o ordonăm în funcție de posibilitățile de câștig, facem școli și meserii de pe urma cărora să obținem cât mai mult, indiferent de vocația cu care ne naștem; ne căsătorim din interes, în funcție de mărimea zestrei, călcând în picioare dragostea adevărată; suntem în stare să jurăm pe strâmb, să angajăm martori de meserie pentru a smulge semenului nostru din bunurile sale; suntem în stare să lovim pe față și-n ascuns pe fratele nostru, să ne urcăm pe mormântul lui pentru a-i lua partea de avere; respectăm pe celălalt în funcție de bogățiile ce le deține; recurgem la tot felul de infracțiuni grave, care ne pot costa libertatea, sănătatea și chiar viața doar pentru a câștiga cât mai mult; neglijăm familia, educația copiilor, sănătatea lor și a noastră pentru a nu cheltui; suntem surzi și muți la suferința semenului nostru; ne transformăm ușor-ușor în niște adevărați monștri capabili de crime, de jafuri, de trafic cu droguri, cu carne vie, cu arme, cu orice pentru bani, pentru avere. Devenim robii banilor, ai averii și viața ni se scurge cu fiecare clipă, fără să ne dăm seama că drumul nostru se scurtează. La capătul lui, cel mai mare împărat al lumii, Alexandru Macedon, a pus să fie îngropat cu mâinile ieșite afară din sicriu, ca să vadă toți că n-a luat nimic din toate câte adunase în viață!
Puterea este alt idol al vremii noastre, căruia mulți i se închină și își închină viața și truda. Începând de la grădiniță, cultivăm competiția: care e cel mai inteligent, mai deștept, mai tare, care aleargă mai repede, care sare mai mult, care scrie mai bine, care desenează mai frumos etc. Copilul înțelege că trebuie să facă orice efort, ca să treacă înaintea celuilalt, celorlalți. Dacă ajunge pe primul loc, e lăudat, primește diplomă, coroniță, cadouri. Aceeași competiție urmează în tot cursul școlii, în afara școlii. Desigur, performanța e un lucru bun, un rezultat al muncii, dar ca să faci performanță doar ca să treci înaintea celorlalți, performanță de dragul performanței, e altceva. Folosim tot felul de mijloace, de pile și de relații, plătim, ne dăm peste cap dacă e nevoie, pentru a obține funcții și posturi dintre cele mai bune, care să ne dea posibilitatea să fim în fruntea celorlalți, să conducem pe alții, să devenim vârful unor instituții, comunități, organizații etc. Cu cât alimentăm acest instinct al întâietății, cu atât el crește tot mai puternic în noi. Gustul puterii este ca cel al vitezei: ne ia mințile, ne robește sufletul, ne amețește. Unii sunt în stare de orice pentru a ajunge în vârful piramidei. Machiaveli, un istoric italian, spunea că politica nu are nici o legătură cu morala. În acest sens, în lupta pentru putere, protagoniștii sunt în stare de orice, chiar și de crimă, pentru a-și atinge scopul. Ajung unii să conducă țări mai mari sau mai mici, imperii, armate de milioane de oameni înarmați până în dinți. De frica lor tremură o planetă întreagă; sub picioarele lor sunt așternute cadavrele a milioane de oameni nevinovați, datorită lor sunt distruse destinele și idealurile altor milioane de oameni, sunt distruse valori materiale și spirituale. Datorită unor astfel de puternici izbucnesc războaie apocaliptice cu consecințe de neimaginat pentru omul de rând. Să ne gândim doar la Hitler și la Stalin, cei mai apropiați de vremea noastră și să vedem ce-au fost și ce-a rămas în urma lor. O religie a puterii, un idol al puterii, slujit cu devotament diabolic o viață, în fața și în urma căruia au rămas cadavre, sânge, lacrimi și pustiu. Din păcate, istoria nu ne-a învățat suficient și alți închinători la acest idol se ivesc la orizont!
Plăcerea este cel de-al treilea idol al vremii noastre, căruia îi dedicăm munca, banii, timpul și viața noastră. Ne place să mâncăm cât mai bine și cât mai mult, să trândăvim, să ne desfrânăm, să ne distrăm, să avem vile ultramoderne, mașini performante. Priviți în jur și veți vedea mulțime de restaurante, de cârciumi, de baruri, de berării, de cârnățării, de case de prostituție camuflate, toate pline până la refuz de clienți. Priviți pe străzi și vedeți tot felul de mașini de lux extraordinar de scumpe; priviți palatele cu zeci de camere în care se lăfăie puternicii zilei. Priviți pe toate canalele de televiziune, pe internet, în ziare și reviste, și veți vedea o lume a desfrâului, a destrăbălării, a luxului, a plăcerii. Parcă am trăi vremuri apocaliptice! Vorbiți cuiva despre abstinență, înfrânare, post, rugăciune și veți vedea că n-ar timp să vă asculte; vorbiți-i despre plăceri și nu veți mai scăpa de el. Chemați pe cineva o jumătate de ceas la biserică, la rugăciune: nu va putea, fiindcă are o mie de probleme; chemați-l la un meci de fotbal: o jumătate de zi stă la coadă să ia bilet și altă jumătate de zi să urmărească meciul și să strige cât îl țin bojogii. Pentru băutură, pentru tutun, pentru droguri, pentru fuste și alte plăceri, mulți sunt în stare să-și lase copiii pe drumuri, să-și destrame familiile, să fure, să jefuiască, să înșele, să schingiuie, să omoare. Cântați o doină românească: aproape nimeni nu vă ascultă; cântați o manea și-i veți vedea cum se adună. Îmbrăcați-vă într-un costum popular: vă arată cu degetul; îmbrăcați-vă în blugi raiați (rupți), în chiloți sau, pur și simplu, ieșiți pe stradă în slipi și veți vedea cum vă ,,respectă”, cum roiesc în jur, ca muștele la cadavru.
Am vorbit, în cele câteva rânduri, doar despre trei idoli ai vremii noastre. Din păcate, ei sunt mult mai numeroși. Ei nu vreau să obțină decât sufletul nostru. În rest, nimic! Ei ne îndepărtează de Dumnezeu, de semeni, de noi înșine. Suntem tot mai singuri! Apără-ne, Doamne!
Autor: Al. Stănciulescu-Bârda
Sursa: Ziarul Natiunea
Adauga comentariu