IDIOTUL UNIVERSAL

Textul de mai jos face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.

Recent, pe un post de televiziune „documentarist”, am urmărit un film intitulat „Royal Navy”. Menit să ilustreze virtuţile militare ale unui corp de elită al armatei australiene, pelicula a avut asupra mea un efect contrar. Vrând să demonstreze transformarea acelor tineri din „oameni obişnuiţi” în soldaţi universali, adică „devenirea”, aceasta a ilustrat ştiinţa antrenorilor militari de a imbeciliza acele fiinţe cu chip de om, rezultând – graţie şi unei foarte precare gene individuale, atent selectate – nişte ucigaşi perfecţi, robotizaţi aproape, dacă ţara – în speţă, regina Angliei – le-o cere.

Diferenţa dintre un patriot autentic şi oricare dintre umanoizii peliculei, generată de cum gândeau şi acţionau ultimii, era stridentă. Iar aerul de mândrie ce îmbrăca declaraţiile militarilor dovedea că şi la antipozi „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul” şi că în prezent „nebunul reginei” nu mai rosteşte adevăruri, ci, avantajat de tehnică, el este doar rău. Mai rău decât cel din ospiciu ori cel de pe stradă.

Neputând urmări soarta tuturor celor zece soldaţi din eşantion, de la plecarea din „civilie”, până la absolvirea cursului, scenaristul alesese pe unul dintre ei, ceva mai tomnatic, spre a arăta că niciodată nu e prea târziu ca să ajungi „cineva”; să te imbecilizezi adică, dacă ai un mentor pe măsură. Antrenamentele fizice, cu intensităţi şi durate extreme, nu suportau nici excepţii, nici comentarii. Şi, ca orice antrenament militar cu pretenţii, decerebrau prin umilire. Sute de ore de înot în ocean, cu echipament greu asupra lor, scufundări în apnee sau cu mască, trageri, exerciţii genistice „la rece” şi pedepse aspre pentru nerealizarea baremurilor se succedau într-un ritm infernal, în care privarea de somn constituia, deopotrivă, metodă de creştere a rezistenţei fizice şi de tocire a judecăţii. Din când în când – aşa prevedea scenariul – omul dinăuntrul umanoidului avea cuvântul. La început, în mod vădit, el încerca să redevină ceea ce fusese. Vorbea despre cei dragi de acasă, despre oboseală şi tentaţia renunţării, despre umilinţele la care era supus. Dar, pe măsură ce timpul trecea, omul ieşea la iveală tot mai puţin dinăuntrul umanoidului. Dorul de casă pălea şi armele păreau să îi fi înlocuit întregul ambient afectiv: părinţii, fraţii, iubita uitată.

Şi, cum finis coronat opus, recunoaşterea consacrării nu putea veni decât în urma unei aplicaţii genistice „pe viu”. „Nimic nu este mai plăcut decât să legi cabluri la explozibilul care va arunca în aer zona… Dar, cui nu i-ar plăcea aşa ceva?!” – declara grav, sigur pe el şi zâmbitor, unul dintre absolvenţi, iar pe chip i se citea convingerea că merită invidia lumii.

În planul secund al cadrului se afla „zona”: o plajă îngustă, şerpuind între apele albastre ale Pacificului şi o lizieră verde din care, legănându-se pe zare, siluetele unor palmieri melancolici făceau umbră nisipului. Era peisajul-clişeu al ilustratelor trimise din ţinuturi exotice, menit să stârnească visarea. El trebuia aruncat în aer. Zis şi făcut. Apoi, diplomele cazone, felicitările superiorilor şi o masă festivă copleşită de alcool.

Întâmplător, în aceeaşi zi am revăzut filmul „Şapte ani în Tibet”, în regia lui Jean Jacques Annaud. De „zona” aruncată în aer mi-am amintit atunci când adolescentul Dalai Lama îl roagă pe noul său prieten european, Heinrich Harrer – interpretat de Brad Pitt – să construiască pentru supuşii săi un cinematograf. În cursul săpăturilor pentru amfiteatrul sălii, numeroşii voluntari tibetani s-au confruntat însă cu o uriaşă problemă: terenul ales era sălaşul a mii de râme. Sapele, cazmalele, le puteau ucide, drept care lucrările s-au oprit. A urmat sfatul înţelepţilor şi lucrul s-a făcut cu mare luare aminte. Uneltele erau mânuite cu delicateţe, solul afânat trebuia greblat cu degetele, iar locuitoarele pământului, luate cu grijă, erau puse în boluri de lut şi mutate în alt loc prielnic vieţii.

Nici chiar nevoia de cultură – cea mai mare, mai reală şi mai acută nevoie a omului civilizat – nu dăduse tibetanilor dreptul de a „arunca în aer zona”.

Autor: Nicolae R. Dărămuș

Foto: Nicolae R. Dărămuș

Sursa: Wildliferomania

NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).

Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.