Cu siguranţă, hoinărelile lui Goethe l-au inspirat şi pe Ulrich Beck. Primul credea, cu tărie, că “doar acolo unde ai călcat cu piciorul, ai fost cu adevărat”. Cel de-al doilea, nu pentru a-l contrazice pe marele om de spirit, ci doar pentru a-i întoarce un compliment peste veac, a lăsat mărturie, mai ales, despre locurile pe care le-a călcat cu mintea. Lumea, de-a lungul şi de-a latul, lumea modernă, intrată într-o zodie nouă, a fost locul plimbărilor, călătoriilor, explorărilor şi aventurilor intelectuale ale lui Beck. Mai precis, lumea socială. Una pe care nu se sfieşte să o declare, la apogeul unei strălucite cariere de profesionist gînditor asupra Faptului Social, necunoscută. (“Eigenes Leben – Ausflűge in die unbekannte Gesellschaft, in der wir leben”, 1995).
Beck s-a stins din viaţă la 1 ianuarie, 2015. Nu pentru a-i face un panegiric sunt scrise aceste rînduri, ci pentru a scoate la lumină consecinţe ale vieţuirii în necunoscut; în general, parte a condiţiei omului post-modern, în mod particular, a omului care trăieşte “globalizarea” în societăţi periferice, cum este şi cea a României. Cea mai importantă descoperire-construcţie intelectuală a lui Beck este conceptul de “societate de risc” (Risikogesellschaft – Auf dem Weg in eine andere Moderne, 1986). Autentici gînditori de anvergură asupra socialului, ai secolului trecut, au “simţit” şi au anunţat, în diferite feluri, faptul că modernitatea a trecut dincolo de apele Rubiconului său. Lumea nu mai este aşa cum o ştiam şi nici nu va mai fi vreodată la fel, ne-au spus, fiecare în felul său, Michel Foucault “Les mots et les choses”, (1966), Jean Baudrillard “Les stratégies fatales”(1983), Niklas Luhmann “Soziale Systeme” (1984), Jaques Attali “L’antiéconomique” (1990) şi mai ales “Une brPve histoire de l’avenir” (2006). Ulrich Beck “Die Erfindung des Politischen. Zu einer Theorie der reflexiver Modernizirung” (1993) a dat forma conceptuală cea mai complexă şi probabil cea mai exactă. Asta, ca să nu pomenim de intuiţiile geniale, cum este cea a lui Elias Canetti (citat de Baudrillard): “… dincolo de un anume punct precis al timpului, istoria nu a mai fost reală. Fără să-şi dea seama, întreaga specie umană a părăsit brusc realitatea. Tot ceea ce s-a întîmplat de atunci încoace n-ar mai fi deloc adevărat, doar că noi nu ne putem da seama.”
Sub această specie, a unei “altfel de modernizări”, pe care o numim “globalizare”, Beck a scos la iveală fapte, structuri şi modele noi ale dinamicii sociale care sprijină “imaginea noastră” despre lumea în care trăim. Una radical diferită de trecut, chiar şi de cel mai apropiat. Or, ar trebui să o sprijine, dacă nu ar fi într-atît potopită de asaltul programatic falsificatoarelor idelogii, de oceanul comunicării mediatice fără sens şi fără simţ al cunoaşterii sociale, de muntele maculaturii cu titluri şi morgă academică, dar fără nici o substanţă de cunoaştere care se prăvăleşte zilnic asupra unor generaţii împinse de constrîngerile unui sistem educaţional ruinat din temelii să-şi facă stindard din “inactualitatea lecturii” şi blazon “intelectual” din “ignorarea sistematică a clasicilor”.
De ce este, aşadar, această “lume nouă” atît de ciudată şi de ce rămîne atît de puţin cunoscută, “omului de rînd”, dacă nu chiar şi “iniţiatului”?
Răspunsul scurt este pentru că, una după alta, a rupt toate balamalele, adică articulaţiile, celei din care s-a născut. Este, în sensul hamletian, o lume ieşită din ţîţîni! O lume care, în varianta benignă, arată precum cea în care “a căzut”, din întîmplare şi nebăgare de seamă, Alice, personajul lui Lewis Carroll. Una care păstrează aparenţele celei în care trăim, dar în care logica evenimentelor este profund diferită, tulburată şi de nepătruns pentru noi, cei veniţi de pe “tărîmul celălalt”. În varianta “neagră”, este lumea monştrilor incomprehensibili şi devoratori, care populează lumea lui Kafka sau a lui Orwell. Este lumea “lebedelor negre” atît de sugestiv descrisă de Nassim Taleb. A hazardului, deloc binevoitor, care dintr-un “articol” periferic, asociat laturii ludice a omului, lumii jocurilor sale, invadează necruţător lumea activităţilor economice, politice, militare, în general, sociale. O lume a lipsei de răspundere, organizate! (Beck). O lume în care insule disparate de “normalitate” plutesc, la întîmplare, în voia hazardului, asaltate permanent de apele unui ocean numit “Criza”. Crizele lumii globalizării nu se mai înşiruie, ca mărgelele pe aţă, nu mai stau cuminţi fiecare în domeniul ei – economic, politic, tehnologic, cultural etc., ci se suprapun, interferă, se potenţează negativ una pe alta, circulă nestingherite, dau iama, prin toate zonele şi prin toate cotloanele societăţii în care trăim, ca fapt cotidian, construiesc prin efectele lor realităţi, instituţii şi evenimente pe care nu ştim încă nici cum să le numim, dar care, toate, erodează rapid şi implacabil securitatea, liniştea, predictibilitatea unui mod de viaţă obişnuit pînă de curînd să urmeze cu oarbă încredere “linia progresului”, ca pe un traiect de cale ferată care duce, fie şi cu ocolişuri, dar sigur, din staţia de plecare a “trecutului întunecat”, în staţia de sosire a “viitorului luminos”.
De ce înţelegem, încă, atît de puţin această “lume nouă”? Nu doar pentru că este atît de diferită de ceea ce experienţa istorică a sedimentat cultural, ci şi pentru că primele linii ale asaltului ei (paradoxal?) s-au îndreptat asupra instrumentelor noastre raţionale de cunoaştere. Secreţia ideologică a lumii post-moderne are aspectul unei purulenţe incontinente, menită să infecteze toate punctele de sprijin ale gîndirii critice şi ale analizei conceptuale structurate. Jocurile mediatice, adevărate jocuri ale foamei, sunt menite să ocupe spaţiul întreg al atenţiei publice cu tot ceea ce evenimenţialul poate acoperi sau distruge urmele condiţionărilor cauzale, ori condiţiile înţelegerii sistemice. Este ca şi cum cineva, din întîmplare sau cu bună ştiinţă, (rămîne de văzut!), ar administra zilnic locuitorilor acestei ciudate şi ameninţătoare “lumi noi” doze masive de tranchilizante, soporifice şi halucinogene.
Bine aţi venit în lumea globalizării şi a unei “alte modernităţi”! Iar, dacă cineva simte nevoia unui ghid, asemenea lui Dante în iniţiatica sa călătorie în Infern, cu greu ar putea găsi unul mai bun, decît spiritul, ideile şi constructele conceptuale ale lui Ulrich Beck.
Autor: Cornel Codita
Sursa: Bursa.ro
Adauga comentariu