„Domnul Obama se concentrează pe izolarea Rusiei lui Vladimir Putin, prin tăierea legăturilor ei economice şi politice cu lumea din afară şi tratînd-o efectiv ca pe un stat-paria”, scria recent Peter Baker într-o ediţie de duminică a ziarului New York Times. Dar, aşa cum ne dovedeşte Istoria, această “politică a proscrişilor”, chiar dacă, deocamdată, va continua, nu va putea să dureze mult timp.
La trei ani după ce Hruşciov a trimis tancurile în Ungaria, el făcea un turneu al SUA şi sărbătorea împreună cu fostul preeşedinte Eisenhower noul “Spirit de la Camp David”. La jumătate de an după ce Hruşciov şi-a trimis rachetele în Cuba, Kennedy vorbea despre destindere într-un faimos discurs la o universitate americană. La trei săptămîni după ce Moscova i-a împins pe arabi în Războiul de 6 zile, Lyndon Johnson se întîlnea cu premierul Alexei Kosîghin în New Jersey, şi astfel a luat naştere “Spiritul de la Glassboro”. Aşa s-a întîmplat, deci, în vremea Războiului Rece după momentele de criză, preşedinţii americani au stat jos şi au discutat cu conducătorii sovietici. Şi asta pentru că ei au văzut şi au înţeles că Rusia este prea puternică, ca să poată fi izolată şi ostracizată precum Coreea de Nord. De asemenea, aceşti preşedinţi au înţeles că poporul american dorea să fie făcute eforturi constante pentru reducerea tensiunilor şi evitarea războiului cu o ţară imensă, care dispunea de mii de arme nucleare. Iar preşedinţii, fiind politicieni, fie ei democraţi ca JFK şi LBJohnson, fie ei republicani, ca Eisenhower, Nixon sau Reagan, au ţinut cont de această realitate politică. Se poate să nu ne fi plăcut sovieticii, dar nu am putut să-i ignorăm.
În consecinţă, dacă întreruperea dialogului cu Putin şi „eliminarea lui de pe teren” nu sînt, evident, politici realiste, atunci ce să mai spunem despre chemările belicoase de revenire la Războiul Rece, la măsuri de „stăvilire” a Rusiei şi la contramăsuri militare împotriva ei? Haideţi să examinăm aceste chestiuni, una cîte una. Sîntem sfătuiţi să revenim la o idee mai veche şi să începem construirea unui scut antirachetă în Republica Cehă şi în Polonia. Acesta este, însă, un proiect care consumă mulţi ani de acum încolo. Şi, înainte chiar ca acest scut să fie ridicat şi să devină operaţional, Moscova ar putea să instaleze sute şi sute de noi rachete ofensive, aţintite către Europa Centrală şi de Vest. Cum s-ar putea ca această situaţie să-i facă pe aliaţii noştri să se simtă mai în siguranţă? Cum ar reacţiona Angela Merkel la toate acestea? Printre succesele lui Reagan s-a numărat şi acela că a convins Rusia să retragă rachetele sale SS-20 cu focoase triple din Estul Europei, în schimbul scoaterii rachetelor noastre Pershing şi de croazieră din Europa Occidentală. Dorim, oare, să facem praf şi pulbere din triumful lui Reagan, din 1987?
Unii conservatori vor să trimitem arme în Ucraina. Dar, avînd în vedere performanţa slabă a armatei Ucrainei în criza Crimeei, este limpede că am putea provoca astfel un război pe care Ucraina nu l-ar putea cîştiga, iar numărul victimelor ar putea să fie şi mai mare. Şi, deoarece aproape nici unul dintre americani nu este de acord ca soldaţii Americii să ajungă pe noi cîmpuri de luptă, rezultatul unui război ruso-ucrainian, purtat cu armele noastre, ar fi acela că armata ucrainiană va fi înfrîntă, iar ţara ucrainienilor ocupată.
Alţii îl îndeamnă pe Obama să disloce permanent soldaţi americani în Polonia, Ţările Baltice şi România. Oare Germania, Spania, Italia, Franţa şi Marea Britanie vor trimite şi ele trupe acolo? Mă întreb cînd oare, cîndva, între „acum” şi „eternitate”, Europa, cel mai bogat continent din lume, îşi va folosi soldaţii pentru propria ei apărare ?
O altă părere care cîştigă teren este aceea că noi ar trebui să trimitem Europei petrol şi gaze, pentru a reduce dependenţa ei de Rusia. Desigur că independenţa energetică a SUA şi recăpătarea fostei noastre independenţe industriale pierdute sînt idei bune. Dar eliminarea dependenţei serioase a Europei de gazul rusesc este un alt proiect care va dura ani, dacă nu chiar decenii. Între timp, Rusia ar putea să construiască conducte către marea consumatoare de combustibili numită China, şi să cimenteze o alianţă Moscova-Beijing. Şi să ne amintim că vechiul şi îndelungatul conflict ruso-chinez a fost marea realizare a lui Richard Nixon…
Şi, astfel, se pare că nu ne-au rămas alte opţiuni. Spre a-l cita pe acelaşi fost preşedinte Nixon, am ajuns, oare, un „gigant neajutorat şi vrednic de tot plînsul”, incapabil să împiedice Rusia să înghită Ucraina? Fără îndoială că da. Şi, aşa cum spunea Henry Kissinger: „Demonizarea lui Putin nu este o politică. Este o scuză pentru absenţa unei politici.”
Trebuie să recunoaştem că, lăsînd la o parte toată fanfaronada cu trupele SUA în Ţările Baltice şi navele noastre de război în Marea Neagră, Statele Unite nu vor începe un război cu Rusia, pentru Ucraina sau Estonia. Prin aducerea Ţărilor Baltice în NATO, aşa după cum au spus-o cu voce tare unii la vremea respectivă, noi am oferit garanţii militare pe care nici un preşedinte întreg la minte nu ar avea de gînd să le onoreze.
Deoarece sîntem slabi în Ucraina, ar trebui să-l lăsăm pe Putin să preia acolo conducerea. Dacă ceea ce vrea el este o Ucraină care nu facă parte din NATO, dacă vrea o Ucraină descentralizată, în care Estul să păstreze legăturile culturale şi economice cu Rusia, în timp ce Occidentul are legături cu Europa, repet, dacă Putin vrea aceste lucruri, atunci nu avem de ce să ne temem.
Ce ar trebui să facem dacă Putin alipeşte Sudul Ucrainei şi Odessa? Ce a făcut Eisenhower in 1956, cînd a fost vorba de Ungaria, sau ce a făcut Kennedy, cînd a fost ridicat Zidul Berlinului? Ce a făcut Johnson în cazul Cehoslovaciei, în 1968, sau ce a făcut Reagan, atunci cînd Solidaritatea a fost distrusă? Fiind lideri cu o judecată matură, ei au acceptat ceea ce nu puteau împiedica din punct de vedere militar. Ca şi toţi aceşti preşedinţi amintiţi, Obama ar trebui să renunţe la opţiunea militară şi să folosească armele diplomatice, politice şi economice şi să ţină sistemul de comunicare deschis. Sînt probleme mari, cum ar fi terorismul, şi altele, unde avem puncte de vedere comune…
PATRICK J. BUCHANAN”
Sursa: Ion Coja
Adauga comentariu