Problema actuală a migraţiei nu mai este migraţia. Migraţia tinde să devină ficţiunea în spatele căreia se ascunde realitatea migraţiei – şi realitatea socială în general.
Despre ce este vorba, de fapt ?
Mobilitatea, circulaţia liberă a persoanelor, este un deziderat principial atît al Pieţei, cît şi al Democraţiei. Într-un sens mai special, Franţa, de pildă, îşi datorează o bună parte a prestigiului şi prosperităţii sale moderne principiului France, terre d’accueil. Într-un registru mai pragmatic, o bună parte a societăţilor europene – pentru a ne rezuma la cazul continentului nostru – au nevoie în prezent de migraţie ca de aer, atît din motive economice, cît şi demografice: mînă convenabilă de lucru pentru pieţele “duale” şi forţă de muncă pur şi simplu pentru a compensa dezechilibrele demografice generate de natalitatea scăzută şi longevitatea crescută. Pe de altă parte, crizele din ultima vreme şi scăderea relativă a prosperităţii statelor de destinaţie (supra-adăugate diminuării relative a populaţiei active autohtone) au dus la o presiune crescută asupra bugetelor de asigurări sociale şi au generat o stare difuză, dar tot mai sensibilă, de insecuritate socială: ce se va întîmpla cu slujba mea, cu asigurările mele sociale şi, mai ales, cu pensia mea ? În plus, dacă SUA atrag 55% din forţa de muncă înalt calificată, UE atrage doar 5%. Această competivitate scăzută – şi în scădere – nu face decît să accentueze sentimentul de insecuritate al majorităţii europenilor.
Răspunsul politic la această situaţie a fost unul populist, ieftin şi riscant: avem noi grijă de voi ! Franţa, francezilor, Italia, italienilor şi aşa mai departe…Partidele/guvernele au căzut însă astfel în propria lor capcană, prinşi între angajamentul politic de limitare şi control al migraţiei şi necesitatea socio-economică de stimulare a imigraţiei. Au rezultat, în cele mai multe cazuri, legi cu jumătate de măsură, incoerente şi interpretabile, care spuneau politic altceva decît doreau economic, care puneau santinele la poarta din faţă a migraţiei, dar lăsau deschisă poarta din spate şi care nu numai că nu au dus la o gestionare raţională a mobilităţilor, ci au scăpat-o şi mai mult (adesea conştient) de sub control, promovînd, în fapt, imigraţia ilegală şi munca la negru. Este cazul notoriu al Italiei, de pildă.
Acest cerc vicios a constituit un motiv suplimentar de nemulţumire din partea “autohtonilor”. Răspunsul de data aceasta a fost ceva de genul noi ne luptăm cu imigranţii, dar ăştia ne scapă printre degete, trebuie să fim mai vigilenţi şi mai duri ! În plus, pe acest fond s-au conturat politici de imigraţie discriminatorie: tu da, tu nu, după criterii care nu au întîrziat să se etnicizeze. În mod previzibil, toate acestea au indus şi o cristalizare şi legitimare publică a insecurităţii sociale, oferind celor afectaţi de ea şi o cauză : imigrantul. Complexul Hannibal ante portas s-a activat şi a început să intre în acţiune : fraţi italieni/francezi/olandezi…, sîntem sub asediu ! (Un jurnalist român vorbea chiar despre a doua „mare migraţie a popoarelor” din istoria omenirii !)
A urmat, în consecinţă, o revizuire a frontierelor, atît discursivă, cît şi instituţională. Pe de o parte, securizarea spaţiului Schengen şi repatrieri forţate, pe de altă parte texte elaborate despre conceptul însuşi de „frontieră”, precum Eloge des frontières a lui Régis Debray. Acesta îşi începe eseul astfel: „O idee stupidă fascinează Occidentul: umanitatea, care merge prost, va merge mai bine fără frontiere. Mai mult, Dicţionarul ideilor primite de-a gata (ediţia recentă) adaugă că democraţia conduce direct la aceasta, la această lume fără înăuntru şi înafară”. Miza întregului discurs este astfel întemeierea ontologică şi nu (doar) ideologică a necesităţii vitale a „frontierelor”, a demarcărilor, de la membrana celulară la miturile cosmogonice şi de la acestea la diversitatea formelor de teritorialitate. (Critică a sans-frontierismului post-modern, cartea lui Debray este însă şi o analiză subtilă a modurilor în care suprimarea entuziastă a „frontierelor” oficiale generează, în fapt, alte frontiere, invizibile dar inviolabile: „orice deteritorializare generează ghetoul său” – conchide eseistul francez.)
Toate acestea au grăbit declaraţia de „moarte a multiculturalismului”, dar au şi fost alimentate de excesele acestei ideologii. Din acest punct de vedere, Sartori are, cred, dreptate, spunînd că multiculturalismul a erodat pluralismul întemeietor al modernităţii europene, subminînd criteriul universalist al cetăţeniei printr-un soi de cetăţenie diferenţiată, care, în numele dreptului la diferenţă, a dus, de fapt, la ghetoizarea diferenţei. Pericolul enunţat – şi real – era acela al discriminării minorităţilor emergente de către majorităţile instituite. Radicalizarea acestui pericol a făcut însă ca majorităţile să se simtă ameninţate la rîndul lor şi să reacţioneze în consecinţă. Într-un mod relativ similar s-a răspîndit şi sintagma WASP (white-anglo-sexon-protestant) în SUA, ca reacţie la afirmarea „minorităţilor” (mai ales de negri) în urma revoltelor din ghetourile urbane din anii 60. Dincolo de bine şi rău, mecanismul este răspîndit şi previzibil. Mai puţin bine este însă cînd renegarea multiculturalismului tinde să arunce copilul cu apa din copaie şi să creeze reticenţe faţă de însuşi pluralismul „societăţii deschise”, făcînd din Celălalt un simplu ţap ispăşitor al angoaselor Noastre.
Numele generic pentru această stare de spirit şi diferitele ei instrumentalizări politice ar putea fi cel de securitizare („securitization” – Buzan, Waever şi de Wilde, 1998). Autorii menţionaţi definesc acest „barbarism” ca fiind o versiune extremă de politizare, în care anumite teme sînt scoase din cadrul lor social firesc sau din agenda politică obişnuită pentru a fi prezentate ca reprezentînd „ameninţări existenţiale”, ce necesită astfel măsuri extra-ordinare de securitate, fără precedent juridic sau politic. Este ceea ce s-a întîmplat cu „lupta împotriva terorismului”, Patriot Act şi tot ceea ce a urmat pe această linie. Este ceea ce este pe cale să se întîmple cu migraţia. Dintr-un proces social, firesc şi necesar, chiar dacă complex şi greu de coordonat, aceasta tinde să devină o ficţiune politică, o mică „mare naraţiune”, care nu desemnează o realitate socială, ci mai degrabă o ascunde. Spiritul Programul de la Stockholm, adoptat de UE în mai 2010, se dizolvă tot mai mult în discursurile guvernelor europene, a căror spirit este tot mai populist şi xenofob. Securitizarea naţională şi refugiul în mitul poporului asediat pretind – şi reuşesc… – să definească tot mai mult realitatea cînd, de fapt, nu fac altceva decît să se ascundă, comod, de provocările acesteia.
Într-un interviu recent, Charles Tylor arăta cum exact acest gen de ficţionalizare a migraţiei constituie un risc major pentru democraţie în statele europene: „Există diferite surse de amăgire pe care oamenii le pot avea iar una dintre cele mai puternice este mitul naţional. Puterea acestui mit poate să-i facă pe oameni să aibă percepţii foarte eronate despre lumea în care trăiesc. Astfel încît luptele politice se desprind de problemele reale cu care sînt confruntaţi, de fapt, oamenii. Un bun exemplu în acest sens este un lucru grav care se petrece în prezent în Europa de Vest. Este vorba despre inabilitatea de a vedea că ai nevoie de imigraţie, că nimeni nu va fi în preajmă să-ţi plătească pensia dacă nu aduci oameni noi în casă. Desigur, problema imigraţiei nu este una simplă şi oamenii trebuie să o abordeze serios. Dar în loc de asta, oamenii tind să se refugieze într-un confort facil în propriile lor etnicităţi.” Realitatea migraţiei se estompează în ficţiunea asediului iar mobilizarea politică se face în numele securitizării frontierelor şi nu pentru rezolvarea problemelor reale implicate de migraţie. Guvernanţii aplică migraţiei aceeaşi terapie ca şi crizei economice: am avut prea multe cheltuieli, ca să ieşim din criză trebuie să reducem cheltuielile; am avut prea multă mobilitate, ca să rezolvăm problema trebuie să recurgem la austeritate migraţională. Platnicii sînt cam aceeaşi în ambele cazuri…
End of the story ! Se pare că imaginaţia politică europeană actuală nu merge mai departe de atît…
Vintila Mihailescu
sursA: criticatac.ro
Da si nu !N-ar fi oare mi normal ca in loc sa incurajeze migratia adica MANCURDIZAREA POPOARELOR -IDEALUL DINTODEAUNA AL SIONISMULUI MONDIAL -SA SE APLICE NISTE POLITICI NATIONALE DEMOGRAFICE PUTERNICE CARE SA REZOLVE PROBLEMA FORTEI DE MUNCA DAR SI A SPIRITULUI NATIONAL ? In fond aceste concepte cum ar fi ca spiritul national este depasit si ca ai nevoie de amestecul raselor si natiunilor este un concept de baza al sionismului care asta viseaza de 2000de ani …o lume abrutizata de lipsa moralei homosexualitate ,lipsa oricaror valori nationale care sa poata fi astfel cucerita foarte usor si condusa si mai usor …si verificarea teoriei asteia se face foarte usor in Romania unde abrutizarea silipsa valorilor morale au mers pina acolo incit cu un pui si o punga de orez oamenii sint determinati sa voteze cu un anumit partid….nu ?
Baza industriala existenta in 1989 a disparut. Numeric, cel putin 80% din capacitatile de productie au fost date la fier vechi. In Bucuresti existau in decembrie 1989 cel putin 47 mari intreprinderi. Au disparut complet 34
Tot efortul de industrializare al Romaniei din secolul XX a fost in cea mai mare parte anulat. O atare distrugere a industriei proprii este, dupa toate probabilitatile, unica in Europa daca nu si in lume. Romania nu mai are in proprietate nici o unitate industriala, cele in functie apartin firmelor straine
Cooperatia mestesugareasca de productie a disparut si ea in cea mai mare parte. Daca vrei sa-ti repari un pantof, gasirea unui atelier seamana cu un joc la loterie.
Agricultura prin masurile luate in anii ’90, a revenit la o faramitare care o fac neproductiva. Romania nu mai produce hrana de care are nevoie si importa nu numai grau, dar si legume, fructe din tari europene, africane si chiar din America de Sud
Comertul se desfasoara in mall-uri cu megamagazine. Care este ponderea in megamagazine a marfurilor produse in Romania? Imaginile cu inghesuiala cumparatorilor de sarbatori la casele de marcat nu inseamna bunastare
Comertul exercitat individual-particular s-a redus la maximum; micile magazine de cartier unele rezista, altele s-au inchis, iar ponderea lor este prea putin semnificativa.
Sistemul bancar-financiar apartine, in proportie de cel putin 90% – bancilor straine
De ce pana in 2009 inclusiv, au fost bani si dintr-odata nu mai sunt? Opinia publica nu a primit o explicatie rationala si nici cum sunt folosite aceste 20 de miliarde
Urmarile imprumutului: a) reducerea cu 25% a salariilor si cu 15% a pensiilor
b) disponibilizari repetate in 2010, 2011 si 2012 c) reducerea in continuare a salariilor intrucat noua grila de salarizare a pornit de la un prag mai jos decat acela anterior d) inghetarea salariilor si pensiilor pe 2012 e) hotarari judecatoresti definitive pentru plata unor drepturi banesti nu sunt respectate si amanate cu motivarea ca nu sunt bani f) investitiile sunt indreptate spre firmele clientelare ale regimului
FMI executa un control direct asupra bugetului si administratiei tarii. Acest for „recomanda“ ce trebuie privatizat sau pus sub management privat. Intr-un fel, situatia se aseamana cu aceea a Romaniei din anii 1948-1958 cand hotararile conducerii de atunci erau supuse aprobarii prealabile a Moscovei
Trecerea – tot la recomandarea FMI – sub management privat a unor mari unitati care mai sunt proprietatea statului
Vanzarea in continuare a resurselor naturale, exploatarea perimetrelor maritime petrolifere; atacarea padurilor virgine. Veniturile ce vor reveni statului roman din vanzarea unor asemenea resurse sunt minimale
Conducerea politica, degradare fara precedent
Viata politica cunoaste, in ultimii 6-7 ani, manifestari aparte, care incalca atat Constitutia tarii, cat si regulile UE
Formarea unei majoritati parlamentare cu ajutorul unui „partid“ care nu a fost validat in alegeri si voteaza automat cu partidul principal de guvernamant
Metode speciale de votare : asumarea raspunderii de catre guvern; aprobarea tacita ; numaratoare in viteza (numaratoarea expres) ; ordonantele de urgenta aprobate in bloc
Politizarea aparatului de stat pana la treptele inferioare. Se va ajunge la partidul-stat existent in 1989
Transformarea guvernului intr-un simplu instrument de executie, de aplicare a dispozitiilor Presedintiei
Eliminarea completa a dialogului dintre partide pentru obtinerea unei solutii negociate; compromisul politic nu exista in mentalul si practica partidului principal de guvernamant; exista numai dorinta de eliminare cu orice pret si prin orice mijloace a adversarilor
Jaloane pentru fraudarea viitoarelor alegeri : votarea prin corespondenta, tinerea concomitenta a viitoarelor alegeri, locale si parlamentare, contrar prevederilor constitutionale, cat si a practicii UE
Prin mai multe initiative legislative sau de facto din ultimii ani, guvernul se indreapta spre destramarea teritoriala si juridica a statului roman.
Atacarea teritoriului. Impartirea Transilvaniei in doua regiuni de dezvoltare pe linia despartitoare trasata de dictatul de la Viena din august 1940. O atare propunere care deschide calea unei divizari de facto – economice si etnice – a Transilvaniei. Ce mai ramane din definitia Romania stat national unitar si indivizibil?
Integritatea teritoriala este pusa direct sub semnul intrebarii si prin: proiectul de desfiintare a judetelor existente
Politica oficiala (guvernamentala) fata de comunele romanesti din judetul Covasna este si ea graitoare: aceste localitati – prin reprezentantii lor – nu au primit nici un fel de sprijin banesc de la guvern pentru activitatile lor culturale.
Alcatuirea statala este pusa la indoiala prin criticarea si blamarea repetata a diferitelor categorii socio-profesionale: medici, judecatori, profesori, politisti; prin referiri negative privind institutii ale statului.
Legea arhivelor acum in faza de promulgare reprezinta inca o lovitura data statului roman. Legea ingaduie scoaterea unor arhive originale si restituirea lor catre emitenti. Aplicarea unei asemenea legi inseamna aprobarea legala pentru destramarea arhivelor nationale cu toate consecintele previzibile
Reforma sanatatii a dus la inchiderea a zeci de unitati, tot in numele economiilor bugetare. Faza a doua a acestei reforme preconizeaza acum limitarea asistentei medicale la un pachet-tip
Codul muncii votat nu demult este net in defavoarea salariatilor si acorda angajatorilor mai multe inlesniri in desfacerea contractelor de munca
Prin desfiintarea industriei existente in 1989 in proportie de cel putin 80%, prin inchiderea atelierelor mestesugaresti si prin emigrarea a peste 2.000.000 de persoane, muncitorimea din Romania s-a redus considerabil si numeric dar si ca forta de actiune
Siguranta personala a cetateanului si a bunurilor sale este amenintata de limitarile bugetare si concedierile masive in Politie si Jandarmerie
Inghetarea salariilor si a pensiilor pe de o parte si cresterea preturilor pe de alta parte, ingradesc si chiar opresc reactiile corpului social preocupat zilnic de cum sa faca fata cheltuielilor de supravietuire.
Masurile luate sub lozinca „reformei institutionale“ erodeaza pas cu pas statul roman, slabesc autoritatea institutiilor sale. Cetateanul se simte astazi mai expus presiunilor de tot felul si mai nesigur de viitorul sau si al copiilor sai decat cu 6-7 ani in urma
Atitudinea indiferenta a oficialitatilor fata de tot ce aminteste identitatea romaneasca, traditiile, personalitatile reprezentative, istoria, limba vorbita astazi tot mai stalcita
Noua lege a educatiei favorizeaza formarea unei generatii fara identitate nationala
Dinu C. Giurescu, Decembrie 2011