“Keine Experimente!”, “Niciun experiment!” spusese cancelarul Konrad Adenauer concetăţenilor săi în 1957. După înfrângerea lui Hitler se născuse o democraţie puternică, şi totuşi era ceva îndărătnic şi deplasat în această expresie, menită unui popor învins, unui popor care se lăsase sedus timp de ani de zile de cel mai atroce dintre experimente. Dar în străfundurile sufletului german, această teamă de experimentare tot nu a dispărut.
Astăzi, lucrurile s-au schimbat, atât în Italia cât şi în Europa: criza a obligat statele-naţiune neputincioase să-şi dea jos măştile. Pretutindeni, democraţia este în ruine. Politicieni şi cetăţeni sunt rupţi unii de ceilalţi, cei dintâi se închid în bârlogurile lor, cei din urmă vor să conteze mai mult şi să fie ascultaţi. Doar dacă nu ne considerăm cu toţii deja învinşi, a venit momentul, mai mult ca niciodată, să îndrăznim să experimentăm – întocmai în cadrul democraţiei. A venit momentul să ne descotorosim de tiparele de care politicienii şi jurnaliştii continuă să se agaţe, din confort şi lene. Manuel Castells scrie în La Vanguardia din 2 martie: “A inova sau a pieri”.
A agita sperietoarea
Străjerii vechii orânduieli nu văd legătura între diferitele crize, a economiei, a Europei, a climei, a democraţiilor. Protestele cetăţenilor nu sunt grăitoare pentru ei, şi totuşi semnalele sunt clare: democraţia reprezentativă este un Titanic care se îndreaptă către naufragiu.
Între guvernanţi şi guvernaţi există acum un deşert, în mijlocul căruia reprezentativitatea joacă rolul de miraj: sindicatele sunt slăbite, partidele sunt rătăcite iar presa serveşte mai degrabă interesele puternicilor decât cele ale cititorilor.
Şi toate acestea în gol. Fiindcă oamenii doresc să ridice capul, să încerce alte căi, să reconstruiască democraţia. Astăzi Italia, pusă la grea încercare, dar nu învinsă, se află la o răscruce de drumuri. Noua cale propusă de Manuel Castells nu a condus la un guvern şi primele schimbări întârzie să se concretizeze. Între timp, cei care sunt ataşaţi de vechile obiceiuri flutură sperietoarea imposibilităţii de guvernare. De fapt încă din anii 1970 aceştia se încăpăţânează în teama lor de schimbări, dar de asemenea persistă să nu vadă crăpăturile în stabilitatea pe care ei tot zic că o asigură.
În Europa, am cunoscut un caz spectaculos de imposibilitate de a guverna: cel al Belgiei care, între iunie 2010 şi decembrie 2011, a stat 541 de zile fără guvern. Am înţeles destul de repede că nu era o simplă ceartă între flamanzi şi valoni. Însăşi democraţia reprezentativă se cutremura pe temelii. Experienţa belgiană este instructivă, şi nu numai prin efectele sale negative, ci şi prin cele transformatoare şi consecinţele lor.
În decursul celor 18 luni de criză, guvernul interimar şi-a jucat rolul, impasibil, împuternicit de majorităţi care îşi pierduseră rostul. Acesta a aprobat bugetul de austeritate din 2011, a gestionat semestrul său de preşedinţie europeană în 2010. A participat chiar şi la războiul din Libia. În Italia, ar fi ca şi cum ar fi fost lăsat [primul ministru actual Mario] Monti să joace prelungirile: o soluţie nu prea strălucită într-un moment în care învingătorul alegerilor, Beppe Grillo, a promis să aleagă între“A inova sau a pieri”. Statele-naţiune sunt periclitate, Europa nu este încă o Federaţie de solidarităţi şi status quo-ul este salvat. Non-guvernul reprezintă o putere fără precedent, mai liberă faţă de poporul suveran: este un pic acest pilot automat care, potrivit [preşedintelui Băncii Centrale Europene] Mario Draghi, protejează stabilitatea de o “saturare” cu cereri ale cetăţenilor.
Să terminăm cu partitocraţia
Dar experienţa belgiană a produs în acelaşi timp şi noutăţi cu potenţial enorm. Conştienţi de faptul că era în joc însăşi democraţia, belgienii s-au mobilizat. Ei s-au apucat să facă experimente cu soluţii vechi, precum agora grecească pentru deliberări, sau Acţiunea Populară – după modelul actiones populares din dreptul roman: cetăţenii îşi pot proclama interesele, nu personale, ci cele ale comunităţii. Şi fiindcă în democraţie ei sunt recipientele suveranităţii, ei sunt cei care trebuie să inventeze măsuri întru binele comun. Nu există nicio altă cale de a contracara adevărata anti-politică: predominanţa pieţelor şi o austeritate care, fără reducere a datoriilor, sărăceşte şi divizează Europa.
“Noi suntem statul”, proclamă în Italia Mişcarea 5 stele a lui Beppe Grillo: ideea este reluată de la G1000, numele mişcării născute în perioada de imposibilitate de a guverna a Belgiei, la iniţiativa a patru oameni (un expert în economie durabilă, un arheolog, un politolog, o actriţă). Întrunirea fondatoare a G1000 s-a desfăşurat pe 11 noiembrie 2011 la Bruxelles. Manifestul fondator denunţa defectele democraţiei reprezentative şi sugera soluţii.
Şi nu era vorba despre a distruge moduri de reprezentare sau despre delegare de puteri. Şi nici de a “priva partidele de slujba lor”, declară Manifestul lor. Ci trebuie pus capăt status quo-ului: partitocraţiei şi – la vremea Internetului – jurnalismului tradiţional. “În toate domeniile, inovarea este încurajată, în afară de cel al democraţiei. Întreprinderile, cercetătorii, sportivii, artiştii trebuie să inoveze, dar când vine vorba de organizarea societăţii, în 2011 continuăm să facem referinţă la secolul al XIX-lea”.
Acesta este unul dintre primele exemple europene de democraţie deliberativă. A delibera înseamnă a discuta, şi apoi a decide, iar potrivit Manifestului G1000, este o cale mai eficientă decât referendumul: “Într-un referendum oamenii doar votează, în timp ce într-o democraţie deliberativă trebuie de asemenea să se discute, să se asculte”. Astfel ia formă ideea post-modernă a acţiunii comunicaţionale, avansată de Jürgen Habermas în 1981. Fenomenul este continental, nu numai italian. Şi va avea vreo influenţă, sperăm, asupra alegerilor din mai 2014 pentru Parlamentul European. Viitorul şef al Comisiei, care va conduce alături de troica austerităţii, va fi, sperăm, ales de către cetăţeni.
A experimenta, a începe din nou, nu este uşor. Democraţia reprezentativă a fost şi ea o cale dificilă, ca de exemplu atunci când, în secolul al XIX-lea, a fost propus sufragiul universal. Dar singura cale impracticabilă ar fi cea care care ar spune nu experimentării, care ne-ar face să ne comportăm ca Adenauer, ca oameni învinşi. Adevăratele experimentări, cele care folosesc oamenii ca pe unelte şi Constituţiile ca maculatură, se petrec în Grecia, împinsă în mizerie de austeritate, sau în Cipru, unde stabilitatea înseamnă a se servi din conturile bancare ale cetăţenilor, bogaţi sau nu.
Ce putem face, în afară de a experimenta ceea ce societatea cere să se încerce? Să continuăm a considera revendicările acesteia drept o “saturare”? Aceasta înseamnă imposibilitate de a guverna.
Dacă noul papă, dându-şi numele de Francisc, revine la origini, poate că este momentul şi pentru politică să nu mai confunde nevoiaşi şi învinşi. Să se întoarcă la Agora ateniană, la Acţiunea Populară a Romei antice.
Autor: Barbara Spinelli
sursA: LA REPUBBLICA
Adauga comentariu