Hai, lăsați oamenii să moară în pace

Acum douăzeci de ani, credeam în rege. Făcea parte din toată propaganda pe care o primisem în tinerețe, laolaltă cu mare parte a generației mele, ăștia de ne-a dat colțul minții pe la începutul anilor 90. O generație puternic ideologizată anti-comunist și, prin extensie, anti-pesedist.



La vremea respectivă, revenirea monarhiei era prezentată drept panaceu. Un soi de mîntuire politică, civică, națională. Toate s-ar fi rezolvat, ar fi fost raiul pe Pămînt, România n-ar fi suferit de toate amînările și ocaziile pierdute în anii 90.

Acuma, cu mintea de 45 de ani, văd lucrurile altfel. În primul rînd, pragmatic vorbind, nu cred că s-ar fi rezolvat mare lucru. Am fi trecut prin aceeași mare bălăcăreală de aproximativitate și mediocritate de care acuzăm cei cincizeci de ani de comunism, dar care începem să ne dăm seama că fac de fapt parte din fibra noastră intimă, mioritică.

Și în anii 20-30, în plină glorie regalistă, de fapt eram la fel de mediocri și de coada clasamentului. Aveam casă regală și de fapt eram la fel de săraci și de isterici și de bezmetici, în comparație cu alte țări din zona europeană.

Basmele alea cu “grînarul Europei” s-au dovedit a fi exact asta: un basm. Toate statisticile vremii arată că eram rău de tot la coada clasamentului, indiferent dacă vorbeam de putere economică, de urbanizare, de alfabetizare ori de minime standarde de viață, care să fie convertite într-o viață decentă. Speranța de viață era printre ultimele în Europa, dacă nu chiar ultima. Mortalitatea infantilă era cea mai ridicată. Etc. Etc.

Pe baza acestor date, eu, pe persoană fizică, cred că regalitatea nu ar fi rezolvat mare lucru în anii 90-2000, la fel cum nu a rezolvat mare lucru nici în anii 20-30, cînd tot un soi de colonie eram, la îndemîna străinilor, cu economia bazată pe exploatarea materiilor prime și pe exportul de materii brute, bușteni, grîne.

Dar dincolo de discuția pragmatică, de tip realpolitik, cel mai important motiv care acum mă face să nu fiu de acord cu regalitatea este unul ce ține de idei, de principii.

Sînt republican pentru că mi se pare de bun simț și just și drept ca toți oamenii să fie egali. Să nu fie discriminări în funcție de sex, etnie, religie, convingeri politice, toate cele trecute în Constituția noastră, ca și în multe alte Constituții.

Egalitatea trebuie să fie inclusiv din punct de vedere al nașterii. Nu consider drept ca unii, pe bază de naștere, să aibă privilegii pe care alți muritori de rînd să nu le poată clama niciodată.

Și de fapt despre asta e vorba în monarhie. Unii care se nasc cetățeni mai egali decît alții. Ei și toată camarila din jur, toată nobilimea de “sînge albastru” care, pe baza unor fapte de violență cu secole în urmă, beneficiază de monopol asupra resurselor materiale și mai ales simbolice și legislative.

Toată istoria Europei este despre lupta împotriva privilegiilor nobilimii. O lege pentru toți. De la Magna Carta a englezilor de acum 800 de ani, trecînd prin toate schimbările de regim din alte țări la care ne uităm să învățăm: Franța, Germania, Italia, despre asta este vorba. Despre egalitatea omului în fața legii, a naturii și a lui Dumnezeu.

Nu intru în detalii. S-au scris tomuri întregi. Pur și simplu îmi repugnă ideea că există oameni de-un fel și oameni de-un fel mai puțin fel, mai puțin oameni.

Și dacă sîntem consecvenți cu această idee, cu acest principiu, atunci nu avem cum să fim regaliști. Democrația este despre dreptul fiecăruia de a participa la viața cetății. Un rege pe viață vine să șteargă exact acest principiu suprem al democrației.

Ca să nu fiu răutăcios și să spun că la cît de cîrcotași și de nemulțumiți sîntem noi, românii, vă închipuiți ce iad ar fi fost să avem pe unul în fruntea statului cu care unii să nu fie de acord, iar ăla să stea acolo pe viață?

Mulți l-au înjurat pe Iliescu – inclusiv eu. A domnit 10 ani. I-a trecut domnia. Pe urmă mulți l-au înjurat pe Băsescu – inclusiv eu. A domnit tot 10 ani. I-a trecut și lui domnia. Acuma mulți îl înjură pe Iohannis – inclusiv eu. O să domnească și ăsta tot 10 ani. Dar măcar trăim cu speranța că după 10 ani scăpăm Dumnezeului de el.

Voi vă închipuiți cum ar fi fost să fie Iliescu pe vecie? Sau Băsescu pe vecie? Sau Iohannis pe vecie? Sau Nicușor Dan pe vecie? Sau Adrian Năstase pe vecie? Sau Gabi Firea pe vecie? Sau Ponta pe vecie? Sau Dragnea pe vecie?

Ce sîntem noi acum furioși, fiecare cu patima lui, pesediștii cu pesedelile lor, tefeliștii cu rezistențele lor. Darămite să fi avut pe unul din lista de mai sus – nu contează care – și să știm că o să fie aici pentru tot restul vieții noastre? Vă dați seama ce iad ar fi fost? Ne urcam pe pereți în momentul doi.

Hai, faceți un efort și închipuiți-vă că ar fi fost regele Mihai. Așa bun sau rău, nu e priceperea mea să-l judec, și chiar dacă aș fi fost în stare, nu se face să vorbești despre morți decît doar de bine. Să zicem că ar fi fost regele Mihai să ajungă să conducă țara asta, pînă zilele astea, în clipa morții sale.

Unii ar fi fost bucuroși. Alții ar fi fost furioși. S-ar fi întîmplat chestii – nu știu dacă mai bine sau mai rău decît în succesiunea Iliescu – Constantinescu – Iliescu – Băsescu – Băsescu – Johannis. Iar zilele astea, după cuvenitele tristeți ale morții regelui, ar fi venit un țîrcovnic din camarila regală să ne anunțe solemn: regele a murit, trăiască regele Duda.

Waw. Beton. Aspru. Voi vă închipuiți cum ar fi fost cu Duda șef al statului? Pe vecie, adică for ever and ever? Se sparie gîndul. Nici nu vreau să-mi închipui, că mă trec fiori.

Dar nu despre asta este vorba. Ăsta a fost doar un comentariu răutăcios și secundar. Nu e vorba despre pragmatism, ci despre principii. Despre ideea că unii oameni sînt mai oameni decît alții.

Ați citit Orwell, presupun. Dacă nu, ar trebui. Face bine la creier. Ferma Animalelor. “Toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale decît altele”. De fapt despre asta este vorba cu regalitatea. Strîmbătatea că unii sînt mai egali decît alții și consideră că li se cuvine. Ironia sorții este că e exact lucrul pentru care tefeleii protestează zilele astea cu mare patimă. Tefeleii, acești mari regaliști, care sînt supărați pe privilegiile unora. Dacă n-ar fi de plîns, zău că ar fi de rîs…

Știu că o să mă înjurați profund pentru aceste rînduri. Zilele astea, toată lumea e de un regalism nou-nouț, tocmai scos din țiplă. Dacă am face un sondaj, pun pariu că emoția colectivă construită frumos de către Sistem ar duce acul sondajului la aproximativ 127% regaliști. Doar 127%.

Deci, în acest context de frenezie regalistă, știu că aceste rînduri nu prea vă pică bine la ficat. În consecință, știu că o să mă faceți în toate felurile, albie de porci. Sînt învățat. Nu e prima dată. Mai ales o să mă acuzați că sînt comunist, kaghebist, nemernic și ticălos. Și cu asta sînt învățat.

Ironia este că am învățat republicanismul nu de la comuniști, stimabililor. Nici măcar de la francezi. Ci de la prietenii noștri la care ținem cu toții, de la americani.

În primul rînd de la Mark Twain, unul din oamenii pe care îi apreciez cel mai mult pe lumea asta – a murit și el, stați liniștiți, nu vă mai poate deranja. Din Prinț și Cerșetor. Din Un Yankeu la curtea regelui Arthur. Din toate scrierile sale, îmbibate de nevoia de dreptate și de egalitate.

Mark Twain, acest om rău la limbă și drept la creier, acest cinic mare iubitor de oameni și de dreptate. Ia uite aici ce zicea acum peste o sută de ani kaghebistul naibii de Mark Twain:

“…there is nothing diviner about a king than there is about a tramp, after all. He is just a cheap and hollow artificiality when you don’t know he is a king. But reveal his quality, and dear me, it takes your breath away to look at him. I reckon we are all fools. Born so, no doubt.”

“Monarchs are usurpers and descendants of usurpers; for the reason that no throne was ever set up in this world by the will, freely exercised, of the only body possessing the legitimate right to set it up- the numerical mass of the nation.”

Și dacă nu vă place Mark Twain, atunci poate vă place Declarația de independență, a acelorași prieteni americani. Americanii, aceste bestii kaghebiste care nu suferă regii de nici o culoare. I-auziți aici:

“We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.”

“All men are created equal”. Americanii chiar cred în asta. Și eu la fel, de altminteri. Sîntem toți egali, pufoșii mei regaliști. Eu asta cred. Și alții, de-a lungul secolelor, tot asta au crezut. Mulți au murit pentru asta.

Scriu aceste rînduri nu ca să-i întinez memoria proaspăt mortului rege Mihai. Despre morți, numai de bine. Repet: nu e în priceperea mea să vorbesc despre el.

Nu am nimic cu omul. Iaca acolo, un om, ca toți ceilalți regi. Două mîini două picioare nici un mădular în plus sau în minus decît noi, muritorii de rînd. Un biet om prins ca toți oamenii în paginile unsuroase ale ceaslovului istoriei. Eu am ce am cu ideea.

Și mai am încă ceva de scriu aceste rînduri: o imensă greață pentru toți ipocriții acestei nații care pe vremuri îl înjurau pe regele Mihai cu imensă otravă, iar acum își dau smeriți ochii peste cap și-i sfințesc amintirea.

Mă gîndesc la cei de la Adevărul din anii 90, de-alde Cristian Tudor Popescu și de-alde Sergiu Andon, cozi de topor ale securiștilor acelor vremuri care l-au oprit pe rege să intre în țară, iar acum îi folosesc moartea și imaginea pentru a construi ditamai soclul de vorbe solemne pentru folosință personală și de întărire a Sistemului. Aud că se dau mari regaliști și mă apucă o greață ce nu poate fi spălată nici cu toată zeama de varză a acestei lumi.

De aia scriu. Ca să nu uităm. Să nu uiți, Darie, să nu uiți. Să nu uităm care sînt lucrurile cu adevărat importante și să nu uităm cît de ușor sîntem duși de nas, manipulați.

Și mai scriu și pentru că știu că sînt mulți care gîndesc la fel ca mine, dar nu au curajul să o spună public. N-aveți voi, lasă că am eu. N-ar fi prima dată cînd spun sau fac lucruri incomode, cu care alții sînt de acord în particular, dar au o jenă să recunoască în public.

Sîntem cu toții muritori, dragilor. Și regii mor. Și săracii mor. Și comuniștii mor. Și tefeleii mor. Toți.

Mă uitam în seara asta la imagini cu regele tînăr și vedeam roind în jurul său tot soiul de oameni, unii mai cu ștaif, alții mai amărîți.

Toți ăia din acele imagini au murit. Nimeni nu i-a plîns, decît ai lor. Și totuși, erau și ei tot oameni. Ca și amărîta aia de fată împinsă sub șinele metroului. Ca și ultimul veteran al primului război mondial, care a murit recent, uitat de toți.

Cu ce sînt acești doi oameni mai puțin oameni decît regele Mihai? Cu ce sînt toți oamenii din filmele alea de epocă, ăia de roiau în jurul său, mai puțin oameni decît el? Cu ce e moartea lor mai puțin moarte? Pe ei de ce nu-i plînge Cristian Tudor Popescu și Sergiu Andon și Radu Toader?

De ce nu vă lăsați pătrunși de emoția manipulării și în cazul tuturor celor care mor în fiecare clipă, în fiecare secundă? De ce sînteți nedrepți și considerați că moartea unora e mai moarte decît moartea altora?

Toți o să murim. Și Iliescu – ohoho, ce vă mai doriți, urlă Internetul de otrava dorinței voastre. Și Băsescu – ohoho, și de partea asta a patimii sîntem destul de mulți. Și Johannis o să moară. Și Nicușor Dan. Și Adrian Năstase. Și Ponta. Și nasolul de Palada. Și extremistul de Mălin Bot. Și penibila de Chichirău. Și Dragnea – da, da, pînă și Dragnea.

La moartea fiecăruia unii vor plînge, alții se vor bucura. Că așa sînt oamenii, unii se mai și bucură de moartea altora. Cei mai mulți însă vor fi indiferenți, vor merge probabil la schi, cum am mers eu azi. Și o să murim, indiferent de cîtă vîlvă se face sau nu. Și o să vină alții. Și asta e.

Hai, lăsați oamenii să moară în pace. Adio, Majestate. Adio, omule. Dumnezeu să te odihnească. Ai fost tăvălit destul de istorie. Mergi și dormi la tine acasă, că și așa ai stat o viață întreagă printre străini, neputincios și stingher. Ultimul rege al României. Dumnezeu să te odihnească.

The rest is silence.

Autor: Vasile Dîncu

Sursa: Turambar