Evaluarea globală a celor douăzeci și cinci de ani scurși de la prăbușirea sistemului comunist în decembrie 1989, este greșită. Cu cât ne depărtăm de anul 1989 cu atât un observator lucid poate distinge între mai multe perioade care structurează acest frământat și, până la urmă, nefericit sfert de secol.
Primele șase luni ale anului 1990 au reprezentat scurtul interval al guvernării postcomuniste (Guvernul provizoriu sau primul Guvern Roman). În acea perioadă un guvern de tehnocrați a gestionat structurile socio-economice moștenite de la sistemul comunist fără a mai fi ghidat de ideologia comunistă. A urmat perioada “marii reforme”, cuprinsă între lunile iunie 1990 și octombrie 1991 (primul guvern legitimat electoral sau al doilea Guvern Roman). Este perioada guvernării revoluționare care a schimbat bazele legale și instituționale ale organizării societății românești, renunțând la democrația populară (o formă de dictatură) în favoarea democrației reprezentative, la economia de comandă în favoarea economiei de piață, la societatea controlată și închisă în favoarea societății libere și deschise.
Din octombrie 1991 până în octombrie 1992 se poate vorbi de contrareformă (Guvernul Stolojan). Este vorba despre efortul de a concilia ritmul reformei obiective cu ritmul asimilării ei la nivelul conștiinței sociale, precum și de a concilia discontinuitatea la nivelul instituțiilor cu continuitatea la nivelul politicilor.
Contrareformei i-a succedat, de-a lungul anilor 1992-1996 (guvernul Văcăroiu) restaurația – de catifea – prin care guvernarea așa zisului “patrulater roșu” a încercat o tardivă reformare a comunismului cu păstrarea esenței sale socio-economice în condițiile unei ordini constituționale capitaliste. Guvernul care a venit apoi și a durat din decembrie 1996 până în februarie 1998 (primul Guvern al coaliției CDR-USD-UDMR condus de Victor Ciorbea), a încheiat – aș spune forțat și prematur – epoca istorică inaugurată în decembrie 1989, adoptând formele modelului neo-liberal și neo-conservator specifice ordinii euro-atlantice (sintetizate în “Consensul de la Washington” și “Declarația de la Copenhaga”) fără a mai aștepta dezvoltarea organică a unui fond românesc corespunzător. Astfel, pe baza formelor fără fond și cu speranța că forma străină va fi capabilă să genereze fond indigen, s-au pus bazele integrării României în (con)federația europeană și sistemul de apărare / securitate geo-strategică transatlantic.
Toată această epocă reprezintă „tranziția”. Ea a durat șapte ani. O tranziție practic neterminată, ca atâtea altele din istoria românilor. Ce a caracterizat această epocă?
În primul rând, a fost o epocă în care suveranitatea României s-a afirmat ca de puține ori în istoria ei. În acea perioadă colonizarea țării era de neimaginat. Disputele politice au fost aprige dar toți combatanții au pus înainte de orice destinul națiunii căreia fiecare i-a propus proiectul său – mai mult sau mai puțin limpede, mai mult sau mai puțin progresist, mai mult sau mai puțin ambițios, mai mult sau mai puțin realist. Țintele strategice ale acestor proiecte au fost aproximativ aceleași, diferențele înregistrându-se cu referire la traseul de urmat către ele și la viteza de marș. Tocmai de aceea, ceva mai târziu, s-a putut conveni asupra unei agende naționale comune, a cărei valabilitate a durat până în 2004 (când s-au încheiat negocierile cu UE) sau 2007 (când România a devenit efectiv membru al UE, după ce anterior își clarificase relațiile cu vecinii și devenise membru NATO).
În al doilea rând, în retrospectivă tranziția apare ca un timp în care a predominat concepția meritocratică în formarea guvernelor (chiar dacă nu totdeauna aplicată cu succes) dar mai ales în care s-a manifestat încrederea și respectul dintre conducători și conduși, dintre elite și masă. Pe atunci corupția, deși reală, rămăsese un fenomen periferic; în ciuda faptului că în fenomenele tranziției își are originea corupția de sistem care a sufocat societatea mai târziu.
În al treilea rând, pe timpul tranziției elitele s-au impus de sus în jos, ele afirmându-se în acțiunea revoluționară de preluare a puterii de la deținătorii ei din vechiul sistem și de exercitare a ei imediat după aceea, iar nu prin selecție operată la bază. Într-o societate încă egalitară sub aspect economic, averea (individuală) nu a fost un criteriu al accesului la putere. Într-un stat încă organizat după formula autoritaristă a “centralismului democratic”, susținerea comunităților locale și capacitatea de a le coagula nu au contat prea mult pentru legitimarea accesului în sfera decizei. Conducerea centrală comunica direct cu poporul – prin televizor și prin vechiul aparat birocratic recuperat de noul regim – fără a avea nevoie de sprijinul sau medierea potentaților locali, pe atunci practic inexistenți sau, mai exact, abia emergenți.
În al patrulea rând, în tranziție s-au întâlnit inevitabil, în unitate și luptă deopotrivă, rânduielile, obiceiurile și mentalitățile vechi comuniste cu cele noi capitaliste. Din competiția și confuzia subsecvente s-a născut corupția. Așa au apărut îmbogățiții tranziției. Ca pretutindeni și totdeauna în istorie tranziția a facilitat nașterea unor potentați locali care s-au îmbogățit prin metoda acumulării primitive de capital; adică fără a respecta o altă regulă decât regula celui mai tare, mai abil, mai hoț. Concentrarea resurselor locale de putere – economică și socială – în mâna îmbogățiților de tranziție a pus pe deținătorii puterii politice de la nivel național mai întâi în conflict cu iar apoi în dependență de “sindicatul” oligarhilor locali. Astfel, în forma vidă a democrației pluraliste postcmuniste a fost turnat fondul oligarhiei postranziției. Asocierea liderilor politici centrali (și a partidelor organizate în jurul lor) cu oligarhiile locale produse de corupția acumulării primitive, a corupt și clasa politică, în nevoie cronică de finanțarea neînțelept refuzată de un electorat incapabil a înțelege că democrația costă.
Schimbarea raportului de putere între liderii naționali și potentații locali se petrece, ca un salt calitativ impus de acumulările cantitative anterioare, la începutul anului 1998. Cutremurele interne din Guvernul Ciorbea sunt tocmai semnul ajungerii la paroxism a luptei dintre democrația națională pro-occidentală de import și oligarhiile neo-feudale locale corupte, luptă terminată prin victoria celor din urmă și coruperea celei dintâi. Acest fenomen – respectiv contradicția dintre un guvern național cu tendințe post-moderne și oligarhii locali cu concepții neo-feudale, în condițiile predominanței egoismelor locale – va exercita presiuni devastatoare asupra post-tranziției, care durează tot șapte ani (din 1998 până în 2004 sub guvernele Radu Vasile/ Traian Băsescu, Mugur Isărescu și Adrian Năstase). Altminteri, post-tranziția avea ca scop esențial transformarea democrației rituale în democrație eficientă, a economiei de piață pure și simple în economie de piață funcțională și a neutralității (mai degrabă izolării sau defazării) pro-occidentale a României în integrare euro-atlantică efectivă.
În anul 2004, odată cu înfrângerea lui Adrian Năstase prin trădarea oligarhilor locali, care de acum controlau partidele politice și prin ele Parlamentul, tot mai detestate, și venirea la Președinția României a lui Traian Băsescu, se încheie post-tranziția (tot înainte de atingerea completă a țintelor ei) și începe colonizarea statului român. Un stat care, în mod normal, din acel moment ar fi trebuit să funcționeze eficient pe propriile sale baze constituționale. În locul “normalității”, pentru români perioada dintre 2004 și până în prezent avea să fie cea a polarizării sociale, a destructurării naționale și a marginalizării internaționale. Toate culminând, în intervalul 2014-2015, cu instalarea, graduală dar nu lipsită de violențe, a unei coduceri fără neam și Dumnezeu, despre care nu se știe până când va dura. Abia despre această epocă românii pot spune că este aceea în care li s-a furat averea, libertatea, securitatea și demnitatea.
Ce s-a mai întâmplat de s-a ajuns totuși aici? Guvernele post-tranziției (în special Guvernul Năstase) au purtat un război pe două fronturi. Pe de o parte, așa cum am arătat deja, cu oligarhii locali pe care au dorit să îi adune în spatele unei agende naționale și într-o disciplină națională, în timp ce ei erau interesați doar ca prin controlul politicii naționale să controleze resursele naționale în folos personal și, cel mult, local. Pe de altă parte, un război cu alianța dintre hegemonii politicii internaționale și corporațiile transnaționale, cei dintâi dorind să supună România priorităților lor geo-strategice iar cele din urmă ambiționând să-i controleze în interesul lor resursele naționale, resurse pentru controlul cărora se băteau și oligarhiile corupte românești.
Dacă guvernele române au cedat pe ambele fronturi – și în asta constă eșecul general și total al actualei clase politice românești – oligarhii români, “baricadați” în Parlament au reușit să reziste în fața corporațiilor transnaționale, folosind cu succes arma lor favorită – corupția. (Aspectele geo-strategice, respectiv cedările de suveranitate, nu îi interesau, suveranitatea națională neavând legătură cu ordinea neo-feudală.) Iată de ce, corporațiile transnaționale au avut nevoie să obțină conducerea politică a României. Numai astfel ele se puteau lupta cu succes cu oligarhii locali. Așa s-a ajuns la un guvern de “tehnocrați”. Respectiv la un guvern fără legătură cu partidele politice românești oligarhizate dar nici cu interesul național românesc.
Ceea ce românii „frumoși și liberi” nu au înțeles este că ideea “schimbării clasei politice” nu însemna trecerea de la “corupția care ucide” la “cinstea care zidește” ci înlocuirea “baronilor” (oligarhii) locali care vor să-și aproprieze avuția națională a României, cu “baronii” (corporațiile) transnaționali care vor să o expatrieze. Dincolo de faptul că „ai noștri” sunt mitocani (ca orice nou îmbogățit) iar „ceilalți” sunt stilați (ca toți aceia care în timp au învățat cum să practice viciul omagiind virtutea), problema azi nu este cine ne guvernează ci unde stă averea noastră: rămâne în țară, fie asta și în buzunare private de unde statul ar putea-o, eventual, redistribui, sau pleacă în străinătate?
Guvernul Ponta nu a fost înlăturat prin „lovitura de stradă” pentru că era prea bun sau prea rău, prea de stânga sau prea de dreapta, prea justițiar sau prea corupt. El a trebuit să plece pentru a face loc unui guvern al „partidelor” care voiau să guverneze dar nu voiau ori nu puteau să candideze, și care de vreo douăzeci de ani activau sub acoperirea unor ong-uri finanțate din străinătate, în special de către corporațiile transnaționle și forțele politice protectoare ale acestora. În consecință, Guvernul Cioloș nu este un guvern de tehnocrați – oricum neconstituțional atât timp cât Constituția are în vedere numai guverne asumate politic și susținute de majorități parlamentare transparente – ci un guvern politic corporatist fără legitimitate democratică – întrucât nu a rezultat din alegeri ci a fost investit de un Parlament care primise de la electorat mandat să guverneze iar nu să subcontracteze (guvernarea). Sub presiunea agitațiilor de stradă, susținute de șeful statului (cam tot așa cum și în 1991 șeful statului susținuse cererea minierilor revoltați ca guvernul reformei să demisioneze), un Parlament controlat de oligarhii locali, șantajați și discreditați de justiția politizată, în frunte cu DNA, a cedat puterea unui executiv reprezentând interesele corporatiste transnaționale. Pentru cine are ochi de văzut, o reprezentare cât se poate de transparentă câtă vreme o seamnă de miniștri, probabil deținători ai mai multor cetățenii, își exercită mandatul în timpul concediului aprobat în acest scop de instituțiile internaționale sau societățile comerciale unde sunt angajați, la care se vor întoarce și cărora le datorează cel puțin aceeași loialitate pe care o datorează statului român, în fața căruia însă nu răspund în nici un fel.
Cineva mi-a atras atenția că o asemenea bătălie între politicienii „corupți” autohtoni și corporațiile transnaționale a mai avut loc în România și ea s-a tranșat provizoriu prin lovitura de stat din 1938 care a dus la instaurarea dictaturii regale. Finalul aventurii a fost dezmembrarea statului român și războiul, în succesiunea mai multor dictaturi.
Vor putea evita oare românii repetarea acestui scenariu? Singura mea speranță este că în războiul mondial actual, care cu fiecare zi prinde un contur tot mai clar, se vor găsi, ca și în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, protagoniști regionali și globali lucizi care, pentru păstrarea echilibrelor geo-strategice, vor avea nevoie de un mare stat al românilor și vor sprijini existența lui. Dacă asemenea jucători nu vor apărea, suntem pierduți.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog
Adauga comentariu