Toti comentatorii afirma ca fara acesti bani, Grecia va intra, in martie, in incapacitate de plata. Ca in bancurile cu Radio Erevan, au dreptate, insa cu doua amendamente: nu este vorba de “Grecia”, ci de “Grecia ca membra a zonei euro”; iar “salvarea” nu vizeaza Grecia, ci interesele din spatele monedei euro.
Asistam de cateva luni, mai exact de la “faimosul” Consiliu European din octombrie 2011, la un joc aparent ciudat intre Grecia, pe de o parte, si institutiile UE, Banca Centrala Europeana si principalele state din zona euro (Germania si Franta, in principal), de cealalta parte.
Desi taberele sunt neverosimil de inegale, jocul continua sub ochii nostri, este real, si pare a avea o miza suficient de serioasa incat sa determine impingerea unei tari europene in pragul anarhiei. Dezechilibrul taberelor este accentuat de faptul ca Primul Ministru grec, “tehnocratul” Lucas Papademos, care nu apartine niciunui partid politic, are sprijinul Bancii Centrale Europene (unde a lucrat anterior), Bruxellesului si Berlinului, deci afilierea lui ultima este cel putin discutabila.
In mod logic, intr-un astfel de “camp de forte”, Grecia ar fi putut opune rezistenta nici patru zile, nicidecum patru luni. Este evident ca exista o motivatie care depaseste imperativul punerii in ordine a economiei si finantelor publice grecesti, altfel niciunul dintre puternicii zilei nu si-ar fi pierdut mai mult de 24 de ore din viata incercand sa-i convinga de ceva pe politicienii greci. In mod clar, interese majore din “tabara euro” sunt in joc, si ele explica continuarea jocului “de-a soarecele si pisica” cu Grecia.
Consiliul European din octombrie 2011 a anuntat, cu surle si trambite, “decizia” de reducere cu 50% a datoriei publice a Greciei. De fapt, lucurile n-au stat chiar asa. Liderii politici occidentali, prinsi la randul lor in capcana “pietelor de capital”, au adoptat o decizie “de principiu” (cand nu ai putere reala, “principiile” suna eroic pentru electorat), dupa care Grecia a fost trimisa sa regleze detaliile “deciziei” cu creditorii sai privati. Stim insa bine cine se ascunde in detalii, dupa cum stim la fel de bine ca Angela Merkel si Nicolas Sarkozy nu puteau sa “ierte” Grecia de restituirea unor imprumuturi pe care nu ei le dadusera.
Vremurile in care, in Europa, politicienii conduceau statele iar bancile faceau afaceri imprumutand intreprinzatorii privati au apus demult. Astazi, este mai curand invers: bancile conduc prin creditarea guvernelor, iar politicienii fac bani, repede-repede, pana nu expira mandatul de patru ani.
A urmat, asadar, o lunga serie de discutii intre Grecia si creditorii sai privati, in care s-a vadit ca acestia din urma nu au fost deloc impresionati de “decizia” Consiliului European si au prezentat conditii dure pentru a accepta “stergerea” a 50% din datoriile Atenei. Nu s-a ajuns la nicio concluzie si (aproape) nimeni nu stie cat mai are Grecia de restituit din cele 350 de miliarde de euro, sau cum o va face.
In paralel, echipe mixte ale UE si institutiilor financiare internationale, au negociat cu Grecia acordarea unor noi imprumuturi, in cadrul asa-numitului “plan de salvare”, in schimbul adoptarii unor masuri de austeritate si restructurare a cheltuielilor publice. Ca si cand furia grecilor nu era de ajuns, autoritatile de la Berlin “au scapat porumbelul”, afirmand ca ar fi necesar un post de comisar european pentru problemele fiscale si bugetare ale Greciei. Prin asta, un nou prag a fost depasit: suveranitatea nationala a statelor supra-indatorate a fost pusa, deschis si oficial, in discutie.
Ca membra a zonei euro, Grecia nu mai poate supravietui decat primind bani prin mecanisme politice, de la UE si instutiile financiare internationale, deoarece este insolvabila in raport cu creditorii privati. Pentru a primi bani (adica euro) prin acest ultim mecanism disponibil, Greciei i se pun conditii dure, respinse in mod furibund de populatie si care, asociate cu recenta punere in discutie a suveranitatii tarii, pot impinge situatia in afara zonei de control.
Prin comparatie cu sumele tinute in rezerva pentru Italia si Spania, banii “scapati” Greciei in schimbul masurilor de austeritate pot fi considerati maruntis. Si atunci, care este miza? Evitarea aparitiei unui precedent in care o tara paraseste zona euro si, cine stie, poate si supravietuieste. Ale cui interese ar fi grav afectate de un astfel de precedent? In primul rand ale Germaniei – locomotiva economica a Europei – dar si a altor state din zona euro cu industrii puternic orientate spre export (e.g. Franta si Olanda), precum si interesele politice pe termen mediu si lung ale elitelor UE.
Introducerea euro in 2002 a accelerat dramatic transformarea Europei de sud intr-un hinterland industrial al Germaniei. Dupa doar 10 ani, forta economica a Germaniei a crescut spectaculos, iar preeminenta economiei germane in Europa este azi net superioara celei detinuta acum 100 de ani, inainte de Primul Razboi Mondial. Esenta problemei este ca economia Germaniei depinde vital de exporturi. Industria germana, de departe cea mai puternica din Europa, produce mult mai mult decat poate absorbi piata interna din Germania.
Ca rezultat, 40% din PIB-ul Germaniei se datoreaza exporturilor, in special in Europa, prioritar in zona euro. Cand produsele industriale germane ieseau la portile fabricilor din Germania cu preturile exprimate in marci, dar Yannis le cumpara in drahme, Giovanni in lire italiene, iar Juan in pesetas, vanzarile mergeau mai greu, pentru ca “sudicii”, platiti in monede care exprimau productivitatea economiilor lor nationale, le gaseau scumpe. Si nici creditele nu erau foarte accesibile, pentru ca dobanzile erau mari.
Euro a schimbat radical situatia. Grecia, printre altii, a calcat intr-o capcana de ursi odata cu adoptarea monedei comune. Grecii s-au indatorat rapid, in noua moneda, care le-a dat acces la credite cu dobanzi similare celor din Germania, nesperate inainte. Cu banii imprumutati, au cumparat bunuri de import, din Germania, dar si din alte state vest-europene sau din China. In paralel, avantajele comparative puternice pe care Grecia le avea in unele sectoare – turismul de exemplu – s-au redus semnificativ ca urmare a exprimarii preturilor si tarifelor in aceeasi moneda (puternica) in care erau platiti clientii occidentali.
Noua moneda s-a introdus de Anul Nou 2002, dar decalaje istorice acumulate 1500 de ani nu se pot elimina intr-o noapte de Revelion. Pe fond, moneda euro a accelerat imbogatirea “avansatilor” Europei, simultan cu saracirea “intarziatilor” ei. Asa ceva s-a mai intamplat de nenumarate ori in istorie, nu numai in Europa. Noutatea actuala este ca nu s-a folosit forta, ci pacalirea “intarziatilor” cu avantaje imediate care, astazi, isi arata costul real.
Grecia este mentinuta in viata “pe aparate” si are sanse infime de a iesi din coma economica ca membra a zonei euro. Drama ei este ca nu poate intra “doar” in incapacitate de plata, pentru ca aceasta ar antrena, imediat, renuntarea la euro si reintroducerea drahmei, pentru a evita prabusirea Statului insusi.
Iar daca, economic vorbind, iesirea Greciei din zona euro aproape nu ar conta, din punct de vedere politic acest scenariu nu este acceptabil nici elitelor europene de la Bruxelles, Strasbourg si Frankfurt, nici Germaniei. Interesele conjuncturale comune ale acestora explica jocul de-a “planul de salvare”, in care Grecia primeste in ultimul moment exact atatia bani cat sa nu se prabuseasca, in schimbul unor masuri care ii agraveaza marasmul.
Daca Grecia ramane in zona euro, se va sufoca incet si va agoniza, pierzandu-si probabil, la final, si suveranitatea. Daca iese din zona euro, va suferi atroce pe termen scurt, va fi probabil cuprinsa de convulsii interne majore, dar va avea si o sansa de a se salva ca natiune suverana. In acest din urma scenariu insa, elitele europene vor primi o grava lovitura politica si de imagine, iar economiile de export din Europa, Germania in primul rand, isi vor vedea interesele vitale amenintate, nu atat in Grecia, cat in Italia sau Spania, carora le-ar putea veni idei.
In plus, 2012 este an electoral pentru Nicolas Sarkozy, iar 2013 pentru Angela Merkel. In Franta si Germania insa, cel putin deocamdata, jocul “de-a tehnocratii”, precum in Grecia si Italia, nu este fezabil, deci cei doi trebuie sa demonstreze electoratelor “leadershipul” si “determinarea” lor. In aceste conditii, povestea Greciei are toate sansele sa se transforme intr-o tragedie.
sursa: ziare.com