Gl.brg.(r) Aurel I. Rogojan: “Serviciile abuzează de creditul în alb al “secretului de stat”, ori supravegherea şi controlul parlamentar vizează constituţionalitatea şi legalitatea, prevenirea derapajelor, a abuzurilor şi ilegalităţilor.”

Domnule general, unul dintre cititorii Dumneavoastră vă reproşează că ocoliţi adevărul. În unul dintre comentariile postate, la prima parte a interviului, cititorul vi se aresează direct: “ D-le Rogojan nu ocoliţi adevărul ! Serviciile sînt o forţă necontrolată în România – au devenit “garda pretoriană”. Parlamentul a pierdut total controlul şi se pare că “alte forţe” îl subminează suplimentar în mod constant. Parlamentul a ajuns să fie dependent de două organisme esenţiale – banca naţională şi servicii (…)”

– Nu pentru că m-ar pune în încurcătură întrebarea, ci pentru a da răspunsului o măsură de obiectivitate, am să recurg la un citat :”Mi-au trebuit zece de ani de activitate în Comisia Specială pentru Informaţii pentru a înţelege că un sistem informativ de securitate are o cultură a secretului atât de puternică, încât nu există garanţii că poate fi controlat din interior şi cu atât mai puţin din exterior”.

Nu este un, pur şi simplu, un citat. Este un citat cu valoare de axiomă. Autorul acestui adevăr axiomatic este congresmenul Dave Keith Mc. Curdy, care, 10 ani consecutiv, a prezidat Comisia Specială a Camerei Reprezentaţilor pentru Informaţii.

În pofida celor afirmate de Mc. Curdy, Congresul S.U.A. a pătruns, nu odată, dincolo de ceea ce considerau serviciile secrete că este limita rezonabilei transparenţe.

Asta, fiindcă acolo există mecanisme de supraveghere şi control cu reguli bine stabilite, inclusiv verificarea cheltuirii banilor pe fiecare obiectiv bugetat.

Mai întâi, serviciilor li se cenzurează planificarea activităţii. Obiectivele care nu sunt bugetate prin Legea fiscală (anuală) nu pot fi realizate legal.

Dacă, totuşi, se întâmplă să se constate că asemenea obiective au fost realizate, Congresul poate să investigheze sursa finanţărilor extrabugetare.

În istoria C.I.A. asemenea finanţări extrabugetare pentru lovituri de stat, revoluţii, manipularea alegerilor şi alte operaţiuni pentru care nu se întocmesc documente, iar aprobările se dădeau de preşedinţi prin gestică, se realizau cu bani negri, proveniţi din controlul asupra reţelelor de traficare a stupefiantelor, a armelor şi persoanelor.

Cu bani negri se mai realiza şi fidelizarea colaboratorilor din serviciile străine…
Ei, bine, toate aceste lucruri, în S.U.A. au ieşit la iveală prin efortul comisiilor speciale, cărora li s-au asociat oameni din interiorul serviciilor, conştienţi că acestea au recurs şi la practici prin care se atentă la valorile societăţii americane. Dar, repet, acolo există instrumente juridice de control.

Dar există şi în România, din moment ce fiinţează comisii parlamentare de control…

– Unele sunt aparenţele şi cu totul altele realităţile. Hotărârile Parlamentului privind constituirea şi funcţionarea comisiilor sunt pure declaraţii de intenţii, fără nicio acoperire, în ceea ce priveşte forţa comisiilor şi sunt scuturi de protecţie, în ceea ce priveşte serviciile.

Serviciile abuzează de creditul în alb al “secretului de stat”, ori supravegherea şi controlul parlamentar vizează constituţionalitatea şi legalitatea, prevenirea derapajelor, a abuzurilor şi ilegalităţilor. În toate aceste scopuri ale comisiilor nu poate fi invocat secretul de stat ori protecţia operaţiunilor. Legea prevede clar, este interzisă secretizarea prin care se urmăreşte ascunderea greşelilor, a abuzurilor.

În draftul din 1990-1991 al proiectului legii securităţii naţionale în vigoare s-a încercat introducerea unui capitol privind supravegherea şi controlul parlamentar. În variantele de reelaboare ulterioară a legii, s-a încercat, de asemenea, să se introducă autorităţile independente de control (ministrul delegat pentru servicii şi inspectorul general). De fiecare dată aceste capitole erau radiate, iar comisiile parlamentare de control nu au protestat.

Dar, au existat şi iniţiative legislative speciale pentru reglemetarea controlului Parlamentului asupra Comunităţii Naţionale de Informaţii, despre care nu se mai aude nimic

Care poate fi explicaţia ?

– Nu am aflat că deputatul Dave Mc. Curdy, pe perioada deceniului de preşedinţie al comisiei de control să fi primit în folosinţă autoturim cu şofer din partea C.I.A. sau a altei agenţii din comunitatea de informaţii a S.U.A.

Nu am aflat că senatorul de California, Dianne Feinstein, preşedintele Comisiei Speciale a Senatului pentru Informaţii [ianuarie 3, 2009 – ianuarie 3, 2015] să fi sărit peste rând la vreun cabinet medical unde se tratează ofiţerii C.I.A.

Nu am aflat că membri ai comisiilor speciale de control a serviciilor italiene să fie convocaţi la vreo şedinţă “informală”, unde să li se devoaleze proiectele unor viitoare autostrăzi şi să fie îndemnaţi să cumpere terenuri ieftine, pentru a fi apoi răscumpărate înzecit de către stat, în calitate de expropiator.

Nu am aflat, chiar despre toate metodele de fidelizare a majorităţii confortabile din comisii, practicate la limesul Imperiului, dar repudiate în Imperiu…

Acesta ar fi un aspect, dar mai sunt şi altele…

Cum ar fi ? Continuaţi, nu putem crede cât de…

… Ieftin se lăsau ? Nu, nu, că preţul final este foarte mare. Astea sunt nişte flecuşteţe, aşa, ca să ne dăm seama de caracterelele şi bărbăţiile politice ale unor aleşi.

Cineva, care este în comisie, fără întrerupere, de peste 20 de ani, nu a urmărit decât să se folosescă de umbrela comisiei, pentru a-şi proteja afacerile.

Nu lipsesc, din fiecare legislatură, situaţii de membri ai comisiilor pe baza unor dependenţe din trecut ori din zonele prin care şi-au desfăşurat activitatea anterioară, unde s-au “frecat” de servicii… Pe unele culoare este înghesuiala mare, aşa nu ai cum să eviţi.

Nu în ultimul rând, au fost desemaţi în comisii parlamentari cu mandat expres de la partid să fie “avocaţii serviciilor”.

Interesantă era şi insistenţa cu care “poliţiile secrete” ale “ministerelor de forţă” se concurau să controleze, prin aşa zişi ofiţeri acoperiţi, comisiile de control ale serviciilor de informaţii.

Jocul cu “acoperiţii” a generat şi o situaţie … nici nu pot să o calific, în care directorul unui serviciu era aşa zis ofiţer acoperit al altui serviciu, iar ofiţerul de legătură i-a fost numit adjunct. Respectivul director devenise aşa zis ofiţer acoperit din ipostază anterioară de parlamentar. Dacă adjunctul ar fi fost un om corect, ar fi stat cuminte şi s-ar fi comportat ca un subordonat model, mai treacă, meargă.. Dar nu a fost să fie aşa. Directorul a încercat de câteva ori să-l promoveze pe undeva. Nu a putut, căci adjunctul era… garantul preşedintelui pentru controlul directorului. Acum când rememorez aceste întâmplări, nu-mi vine să cred că au fost posibile.

Dacă s-au întâmplat, de ce nu ar mai fi ? De ce spuneţi “aşa zişi ofiţeri acoperiţi” ?

Pentru că altfel nu se află… Când despre aşa ceva se discută pe la colţuri, nu avem de-a face cu lucruri serioase. Lucrurile serioase nu devin subiect de clevetiri şi bârfe prin care se urmăresc scopuri ignobile.

Erau aceaste situaţii consecinţe ale competiţiei neloiale, a “războiului fratricid” dintre servicii ?

De bună seama, acestea erau aparenţele dorite ! În profuzimea lor, însă, lucrurile avea cu totul alte dimensiuni. Ochii şi minţile contraspionajului vedeau şi înţelegeau cum puteri străine îşi disputau primatul controlului şi prin intermediul comisiilor de specialitate ale Parlamentului.

Nu ţin să pledez cauza serviciilor în relaţia cu comisiile parlamentare de control, dar ceea se alege în parlamente nu trece prin nici-un filtru de Securitate, deşi legalmente partidele au posibilitatea să solicite un aviz al garanţiilor de Securitate.

Un expert de la o comisie, colonel reactivat de generalul Militaru în decembrie 1989, avansat general de Ion Iliescu (“ în cinstea victoriei în alegeri din 20 mai 1990”!), a fost supervizorul unei comisii speciale, de la înfiinţare, din anul 1993, până în anul 2004. Personajul, sub pretextul documentării prealabile a acţiunilor de control parlamentar întocmea chestionare de cercetare informative. Nu pentru necesităţile comisiei, ci pentru a se stabili cât se cunoaşte despre zona neagră a afacerilor companiilor care ne-au distrus, evident cu complicităţi interne, metalurgia, industria aluminiului, industria petrochimică, combinatele de îngrăşăminte şi au furat flota.

Asemenea informaţii nu puteau ieşi oricum din zona serviciilor, dar dacă le cerea o comisie parlamentară… Dacă cel care ţinea legătură cu comisia, din partea serviciilor era, la rândul sau, un “comunicator” interesat de buna imagine a serviciului… Nu ştiu cât a funcţionat schemaă, fiindcă un preşedinte de comisie a avut ideea să întrebe un profesionist dacă este corect ceea ce trecuse expertul în adresa pe care i-a prezentat-o la semnat, ceva de genul “toate datele şi informaţiile referitoare la…”. Evident, fără nici o legătură cu activitatea comisiei parlamentare.

În arhiva presei din anul 2005 poate fi găsită o declaraţie a senatorului George-Cristian Maior, în care se spunea că motivul pentru care serviciile de informaţii erau derajate de proiectul de lege privind interceptarea este faptul că “acestea practică ilegal interceptarea convorbirilor şi a corespondenţei electronice”. Peste un an şi ceva de la momentul acestei declaraţii, autorul ei a fost numit directorul S.R.I. În noua calitate a mai dorit legea ?

– Dânsul era şi coautor al iniţiativei legislative. Camera Deputaţilor o campanie de presă care i-a etichetat pe autori că “se visează K.G.B.-işti”. Domnul senator şi-a retras susţinerea proiectului, care a fost scos de pe agenda legislativă.

Cum funcţionează controlul parlamentar prin alte state ?

– Există o experienţă completă, dar şi unică, a supravegherii şi controlului din partea legislativului asupra serviciilor de informaţii. Experienţa americană.

Problema controlului asupra serviciilor secrete nu a existat până în anii `70 ai veacului trecut. Atunci s-a constatat că serviciile au beneficiat de limite largi în exercitatea atribuţiilor lor, ceea ce a generat abuzuri şi a impus instituirea controlului şi supravegherii activităţilor de informaţii, ajungându-se până la aprobarea finanţării pe programe şi obiective.

Un control excesiv din partea legislativului s-a dovedit contraproductiv pentru politicile administraţiilor prezidenţiale. Motiv pentru care toţi preşedinţii S.U.A. au procedat la întărirea capacităţilor ofensive ale serviciilor, iar în plan conceptual s-a recurs la formularea alternativă potrivit căreia pentru îndeplinirea atribuţiilor pot fi folosite orice mijloace legale / rezonabile, astfel încât Guvernul S.U.A. să primească cele mai bune informaţii cu putinţă. Cu alte cuvinte, tot ceea ce nu este interzis, este rezonabil. Legi care să reglementeze ce anume să nu faci, nu prea există.

Se mai impune a observa, că în sistemul administraţiei americane, ordinele executive ale Preşedintelui pot restrânge şi rolul Justiţiei în ceea ce priveşte supravegerea legalităţii mijloacelor şi metodelor aferente tehnicilor operaţionale. În general, prin proceduri, nu în particular, în fiecare caz în parte.

Comisiile speciale pentru informaţii ale Congresului S.U.A. ţin foarte mult să salveze şi să păstreze aparenţele autonomiei lor. Au şi scheme de investigare şi comunicare bine elaborate, membri cu reputaţie de “duri”. Se mai întâmplă să prindă serviciile că le monitorizează şedinţele, iese cu scandal, presă şi apoi … un scandal îngroapă pe altul. Cert este că în nici o altă ţară legislativul nu incomodează atât de mult serviciile ca în S.U.A.

Parlamentul Marii Britanii aplică în relaţiile cu serviciile Majestăţii Sale “Porunca a unsprezecea” : “Să nu fii prins!”. Cum Coroana Regală Britanică nu greşeşte niciodată, nici serviciiile nu greşesc, dar este desemnat un comisar special pentru servicii, al cărui rol este să plătească pentru oalele sparte. Dincolo de umorul britanic, Parlamentul este preocupat în principal de întărirea contraspionajului. Din cauza unor amintiri tare neplăcute. Un Tribunal de Securitate judecă reclamaţiile la adresa serviciilor. Nu se cunoaşte să fi avut cineva câştig de cauză.

Francezii nu prea au scrupule în materie de practici ale serviciilor. Interceptările se aprobă pe cale administrativă de către primul ministru. Nu este nimeni afectat de faptul că despre controlul legislativului asupra serviciilor se discută la timpul viitor şi de manieră: “ Chestia asta cu controlul asupra serviciilor secrete este cea mai tare şi mai bună glumă, domnilor!”

Nu la fel stau lucrurile în Germania şi Italia, unde experienţele politice cu Hitler şi Mussolini nu au fost uitate, motiv pentru care respectarea Constituţiei este esenţa doctrinei supravegherii exercitate de legislativ în domeniul securităţii şi al activităţii serviciilor de informaţii.

În Germania fiinţează şi “Comisia Specială G-10” cu atribuţii exclusive în controlul aplicării articolului corespondent din Constituţie referitor la interceptarea comunicaţiilor.

În Italia, directori de servicii au căzut precum popicele, sub capete de acuzare dintre cele mai grave, atentat împotriva Constituţiei şi a Republicii. Parlamentele din Germania şi Italia pot furniza expertiză în materie parlamentelor repetente la disciplină controlului serviciilor.

În România, începând cu anul 2005, controlul parlamentar asupra activităţii serviciilor a fost mult relativizat, consecinţă şi a directivei transmise verbal de preşedintele Traian Băsescu :”Lăsaţi serviciile să-şi facă treaba. Eu cunosc ce fac şi fac bine. Voi, la comisie vedeţi de legile securităţii !”

Dar după 10 ani a spus altceva, că sunt prea puternice, că nu pot fi controlate, că trebuie aduse sub control…

Firesc, fiindcă în mâna altcuiva, pot fi aceleaşi arme periculoase şi împotriva sa.

După oficializarea Comunităţii Naţionale de Informaţii s-a pus punct războiului dintre servicii, cine erau actorii care l-au întreţinut, căci structurile, în faţa opiniei publice, “pupat Piaţa Independentei” ?!

Comunitatea Naţională de Informaţii s-a născut din chiar focul unui război al serviciilor, aşa că răspunsul nu este simplu. Un război în care s-a implicat total şi o echipă de consilieri prezidenţiali şi de stat din Administraţia Prezidenţială: Claudiu Elwis Săftoiu, Renatte Weber, Constantin Degeratu, Viorel Barloiu şi un consilier de la Departamentul Legislativ, al cărui nume nu-i relevant. Războiul pentru comunitatea de informaţii a izbucnit în plină criză a ostaticilor români în Irak şi, cel puţin formal, “tratatul de pace” s-a parafat la 18 noiembrie 2005.

După aniversarea unui deceniu, adică a unei cincimi din perioada de prohibiţie informaţională anunţată de Traian Băsescu, măcar o cincime din miză ar merita comentată.

Autor: Vlad Dumitras

Sursa: Cotidianul