Gheorghe Piperea: ”Nu de roboţi antropomorfi trebuie să ne temem, ci de elitele auto-mandatate!”

Creierul nostru a acumulat în sute de mii de ani de evoluţie o mare cantitate de deşeuri, ca un calculator vechi îmbâcsit cu foarte multe gunoaie informatice. Ca şi când ar deţine un enorm şi fără fund recycle bin, creierul acumulează superstiţiile, fobiile, angoasele şi anxietăţile noastre, fără a le elimina vreodată. Dimpotrivă, prin moştenire epi-genetică, aceste deşeuri “călătoresc” între generaţii1.


Superstiţiile sunt lucruri, situaţii, evenimente sau procese care ne provoacă teama de nenorociri, ghinioane, eşecuri, deşi legătura dintre zisele ameninţări şi ratările noastre nu au nicio bază în realitate. Şi, cu toate acestea, câţi dintre noi nu suntem terifiaţi de ele?

Fobiile (temerile iraţionale de ceva sau cineva) se explică relativ simplu prin faptul că unele lucruri, întâmplări sau persoane ne neliniştesc, fără motive reale. Deşi înţelegem pe deplin că toate acestea sunt inofensive, totuşi, ele ne sperie îngrozitor. Dacă unele fobii sunt relativ explicabile (teama de avion, teama de paianjeni, şerpi sau şobolani), cele mai multe fobii sunt de-a dreptul absurde sau ridicole. De exemplu, frica de mulţime, agorafobia, este complet ilogică, de vreme ce omul este o fiinţă socială, neputând exista în afara mulţimii. Şi ce să mai spunem despre teama de brânză, de oamenii chelioşi şi de nevastă (despre care vorbeşte, cu umor, Dean Burnett, în Creierul idiot)?

Şi mai bizare, deşi mult mai dureroase, sunt angoasele şi anxietăţile, acestea fiind, pur şi simplu, frica de întuneric, de nimic, de linişte, de lipsa de evenimente, de faptul că toate acestea prevestesc ceva rău etc.

Toate aceste fobii, angoase sau anxietăţi, deşi nu au suport real, au efecte asupra noastră, iar aceste efecte nu sunt numai psihice, ci şi fizice. Ele pot determina hipertensiune, încordare, stres, slăbire/îngrăşare, pierdere temporară a capacităţii de a raţiona ori de a rememora etc.

Fobia cea mai ciudată, dar şi cea mai tulburătoare, este fobia de lucrurile non-vii şi entităţile imaginare care seamăna cu oamenii: lucrurile cu sau fără utilitate practică (piticii de grădină, manechinele, marionetele), fiinţele imaginare (obiectele mişcătoare şi vorbitoare din basmul Frumoasa şi bestia, persoanele tinere şi veşnice din basme, zeii, Fratele cel Mare), ficţiunile juridice (cum ar fi persoana juridică, în general, sau partidele şi corporaţiile, în special) şi, mai nou, inteligenţa artificială, roboţii antropomorfi şi personajele sau avatarurile personale din lumile virtuale de pe internet.

Dean Burnett face o discuţie foarte interesantă despre aşa-numita “vale stranie” (uncanny valley), pe care au descris-o trei cercetători în domeniul roboticii2 şi care seamănă cu “valea plângerii” din basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această “vale stranie/vale a plângerii” este starea inexplicabilă şi iraţională de teamă de fiinţele imaginare sau de lucrurile care par umane, dar nu sunt, pentru că le lipsesc detaliile subtile şi indiciile care definesc oamenii reali, persoanele fizice, concrete. E destul de simplu de identificat o persoană dacă reuşim să sesizam pe chipul său flacăra vie a vieţii şi “urmele” legăturii cu toţi cei vii, iar aceste detalii subtile, pe care mai degrabă le simţim decât le gândim, îi fac pe cei astfel percepuţi să fie persoane concrete. Când aceste detalii subtile nu sunt percepute pe “chipul” acelor lucruri sau în conceptul imaginar al acelor “fiinţe”, deşi ele par a fi antropomorfe, e angoasant. E ceva ce ne provoacă tulburare şi teamă, e ceva pe care, instinctual, îl rejectăm. E ceva ce refuză raţiunea. Persistenţa acestei fobii explică frica paralizantă de cadavre, deşi acestea sunt inofensive. Şi tot din cauza (sau mulţumită?) acestei fobii ne e frică de strigoi (concept tipic românesc, incognoscibil altor popoare), de Golemi, de cei doi monştri ai lui Frankenstein etc. De aceea fiul de împărat din basmul românesc a plecat din tărâmul nemuririi şi al tinereţii interminabile după ce a nimerit în Valea Plângerii. De aceea Cătălina a refuzat să îl iubească pe Luceafăr, preferându-l pe pajul Cătălin, care era un om concret, în vreme ce Luceafărul era o fiinţă “nemuritoare şi rece”.

Tot din această cauză ne e teamă de roboţi şi de inteligenţele artificiale. Imaginaţi-vă că, în viitorul apropiat, poate în circa 10 ani de acum încolo, automobilele conduse de piloţi automaţi vor deveni obişnuinţe ale traficului rutier. În exemplul dat în ziarul The Guardian de scriitorul Andrew Solomon3, în care pilotul automat ar fi confruntat cu apariţia bruscă, în faţa maşinii, la o distanţă care ar face imposibilă evitarea coliziunii, a cinci pietoni, ce credeţi că ar “decide” pilotul automat? Ar devia brusc de la traseu, în scopul salvării celor 5 pietoni ghinionişti, cu riscul de a-l ucide pe pasagerul automobilului, stăpânul său, sau ar continua drumul în aşa fel încât să asigure integritatea pasagerului, aşa cum, de altfel, este programat?

Situaţia este similară cu exemplul pe care nu îl imaginez eu, ci îl vedeţi zilnic, cotidian, în aşa-zisele politici publice europene: dacă o bancă este de importanţă sistemică, maşina tehnocrată europeană, care pretinde nu numai că este elita cultă, raţională, infailibilă a societăţii europene, ci şi dincolo de detaliile concrete ale binelului şi ale răului, va decide că deponenţii, debitorii şi contribuabilii vor fi sacrificaţi pentru a salva banca de la colaps; dacă aceeaşi maşină tehnocrată va decide că Uniunea Europeană nu mai poate continua decât printr-o segregare între ţările cu viteză şi cele fără viteză, atunci va decide sacrificarea idealurilor europenilor resortisanţi ai ţărilor fără viteză, pentru a salva de la colaps o idee care devine, din ce în ce mai mult, falimentară.

Acesta este genul de probleme cotidiene şi de judecăţi scurte care nu vor fi niciodată soluţionate după acelaşi model de un robot şi de un om, căci robotul nu are emoţii, idealuri, conştiinţa morală şi filosofie de viaţă. Este un tip de problemă morală care, în sine, sperie, nelinişteşte, prin simplul fapt al enunţării sale.

Yuval Noah Harari, în cartea sa Sapiens: A Brief History of Human Kind (recenzată de jurnaliştii de la The Guardian) a susţinut că “suntem în pericol de a deveni o societate globală dominată de elite […] Homo Sapiens, aşa cum o cunoaştem, este o specie care va dispărea în mai puţin de un secol”.

Iar aceasta este nu numai “una dintre cele mai periculoase idei ale lumii contemporane” (aşa cum, în 2004, Francis Fukuyama califica aşa-numitul transhumanism), ci şi una dintre cele mai mari ameninţări ale lumii în care trăim. Poate cea mai mare.

În plan economic şi juridic, întrucât a avea resurse înseamnă a avea controlul şi, deci, puterea (iar cu aşa ceva se pot construi naraţiuni, adică poveşti emoţionale în care ne putem uşor confunda cu eroul, pentru a-i copia trăirile, fără să ne dăm seama de scenariu), se pot regiza stări de entuziasm sau de panică, se pot determina reacţii emoţionale primordiale incontrolabile raţional, cum sunt frica sau furia de a lupta pentru auto-conservare, se pot clona emoţii ori deversa idei prin uşile secrete larg deschise ale sistemului nervos al fiecaruia şi se pot strecura direct în sub-conştient micro-emoţii sau oligo-idei care pot fi (mult prea) uşor transformate în certitudini şi opinii ale invidizilor – ţintă.

Este şocant să descoperim cât de uşor şi cât de invariabil ajungem să simţim şi să preluăm emoţii şi idei implantate în subconştientul nostru, ca nişte viruşi, pe nişte “uşi” secrete mentale şi emoţionale de existenţă cărora nici nu aveam habar şi, mai grav chiar, cât de simplu ajungem să le considerăm ca fiind ale noastre. Când se întâmplă asta, deja funcţionăm pe pilot automat. După care devine simplu să se apese pe butonul cumpărăturilor. Şi, cu toate că este o acţiune exterioară, o percepem cu toată convingerea ca fiind o pornire lăuntrică, o voinţă “liberă”. Supunerea, deşi este sclavie, este percepută ca libertate. Şi invers, libertatea este sclavie: freedom is slavery. Aceasta, însă, nu mai este libertate, ci o mimare a libertăţii. Profesioniştii care cunosc această realitate o exploatează, fie că suntem sau nu conştienţi că emotiile şi oligo-raţiunile ne sunt canalizate şi chiar manipulate. Pentru ei, ignoranţa noastră este putere: ignorance is power. Cu un imens arsenal de arme silenţioase, un război tăcut se duce permanent împotriva noastră, lăsându-ne impresia sau chiar certitudinea că, acolo unde este comerţ şi consum, este bunăstare şi pace durabilă : war is peace. Toate aceste formule aparent oximoronice sunt prezente peste tot în acel oraş Londra din cel mai cunoscut roman distopic. Discursul politicianului O’Brian, care îl reprezintă pe Fratele cel Mare în operaţiunea de spălare pe creier a prizionierilor, se termina astfel4 : “Noi, aici, te stoarcem de tot ceea ce ai în tine şi pe urmă te umplem cu noi înşine”. Şi astfel, ca în sindromul Stockholm, omul simplu, spălat pe creier, poate ajunge să iubească o ficţiune malefică.

Nu de roboţi antropomorfi trebuie să ne temem, ci de elitele auto-mandatate. 

* Notă
1. Despre epigenetica transgeneraţională şi şocul descoperirii că emoţiile pot fi transmise, prin salturi generaţionale, de la stră-stră-bunic la stră-stră-nepot, am scris aici : Gh. Piperea, Parakletos, editura CH Beck, Bucureşti, 2015, p.287-305 (“Blestemul lui Cain”).
2. Dean Burnett îi evocă în cartea sa, Creierul idiot, Baroque Books & Arts, colecţia Savoir-Vivre, 2016, la p. 102. Este vorba de M. Mori, K. F. MacDorman, N. Kageki şi de lucrarea The uncanny valley, publicată în Robotics & Automation Magazine, IEEE, 2012, 19(2), p.98-100.
3.https://www.theguardian.com/culture/2017/mar/19/yuval-harari-sapiens-readers-questions-lucy-prebble-arianna-huffington-future-of-humanity?CMP=Share_iOSApp_Other. .
4. George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, editura Polirom, 2016, p.269.