In nuvela unui celebru scriitor american, un suedez ajunge intr-un orasel minuscul de provincie, iar vestea evenimentului se raspindeste cu repeziciune. Treptat aceasta veste ia proportii apocaliptice, se crede ca localitatea geme de suedezi iar acestia incep sa fie considerati vinovati pentru tot ceea ce se intimpla rau in acel loc uitat de Dumnezeu. Criza mondiala a ajuns, pentru noi, un soi de “suedezi” care justifica mai toate problemele grave din economia romaneasca.
In primul rind, sa vedem despre ce criza mondiala mai vorbim la doi ani si jumatate de la declansarea acesteia.
Desi relansarea este departe de a fi robusta, economia globala a crescut semnificativ in anul 2010, pe toate componentele sale: productie industriala, comert international, etc.
Uniunea Europeana este in aceeasi situatie, in particular, per ansamblu. Asia si America Latina au traversat suprinzator de bine perioada de furtuna globala, chiar si anumite zone din Africa – Ghana, de pilda – au un dinamism ce merita analizat cu atentie.
Mai ales pentru europeni, ramine marea problema a unei cresteri exponentiale a datoriilor suverane, dar este discutabil daca fie si macar aceasta chestiune se datoreaza evolutiilor globale din ultimii ani sau, in mare parte, este urmarea unei risipe publice a carei nota de plata urma sa soseasca, fie ca exista o criza mondiala, fie ca nu.
Sa fim bine intelesi: economia mondiala este departe de a fi o pasune inverzita, pe imasurile careia leul si mielul pasc impreuna, sub razele binecuvintate ale unui soare vesnic.
Nu este asa, nu a fost asa si, cel mai probabil, niciodata nu va fi asa.
Primele crize au insotit-o inca de la conturarea sa prin explozia comertului global de la finele secolului al XVl-lea si au continuat, cu mai mare sau mai mica intensitate, de-a lungul ultimelor sute de ani.
Viteza afacerilor moderne nu face decit sa sporeasca riscurile iar interdependentele tot mai accentuate propaga rapid undele de soc la nivelul intregului.
Volatilitatea – economia speculativa joaca un rol major in aceasta privinta – sporeste in lumea moderna, cu tot cortegiul de consecinte care o insoteste, mai ales in privinta potentialului de predictibilitate.
Nu doream decit sa subliniez ca tsunamiul declansat in 2008 a trecut, macar deocamdata.
Inca evaluam costurile, numaram victimele ramase in urma si incercam sa desprindem cele mai semnificative lectii, insa raul cel mai mare a trecut.
Sa enumeram acum citeva dintre chestiunile fierbinti care ne ridica mari probleme economice la nivel national si sa vedem ce legatura au aceste cu asa-numita “criza mondiala”.
Daca intram in orice magazin – fie ca vinde produse alimentare, haine sau bunuri de folosinta indelungata – vedem ca imensa majoritate a acestora este reprezentata de importuri.
Este, pe de-o parte, consecinta falimentarii vechilor fabrici mostenite de la regimul planificat, si absenta aparitiei de noi fabrici, pe de alta.
Acest proces a inceput in 1990 si a continuat neintrerupt timp de doua decenii. Brandurile romanesti sunt ca si inexistente, chiar si pe piata interna.
Cum poate functiona o economie care ajunge sa importe mai tot, fara sa posede resursele naturale pe care sa le exporte in compensatie (precum unele tari arabe sau Rusia, de exemplu), nimeni nu stie. Are legatura cu criza? Evident, nu.
S-a afirmat ca diminuarea cererii europene a antrenat scaderea exporturilor romanesti (exportam peste 70 la suta din total in statele UE).
Era adevarat in 2008 si/sau 2009, insa nu mai este adevarat astazi. Exporturile romanesti au atins nivelul antecriza in 2010.
Nu exportam mai mult pentru ca nu avem ce, pentru ca exportatorii romani nu beneficiaza de sprijinul sistemic al altor state si pentru ca nu suntem prezenti mai deloc pe pietele care sustin de mult exporturile germane, de exemplu.
Ma refer mai ales la China si Rusia. Fara China, pina si Daimler AG ar fi fost, probabil, in pragul falimentului, pentru ca piata europeana nu mai este suficienta pentru nici un mare producator.
Noi importam bunuri de consum, materiale de constructie, alimente si altele din China, dar nu vindem mai nimic pe acesta piata, dupa cum importam petrol si gaze din Rusia, dar exporturile noastra pe aceasta directie sunt minuscule. Are legatura cu criza? Nu, fireste.
Antreprenoriatul roman este subnutrit cronic din punctul de vedere al capitalului, creditele fiind rare si scumpe.
Piata bancara romaneasca – dominate de capitalul strain – este doar aparent concurentiala, de vreme ce circa 4-5 banci concentreaza peste 80 la suta din operatiunile de piata, atit de segmentul corporate, cit si pe cel de consumer.
Sisteme bancare extrem de puternice – cel german, nord-american sau britanic – sunt ca si inexistente pe piata romaneasca, din motive care ar merita, poate, dezbatute.
Dobinzile au fost constant excesiv de mari in ultimele doua decenii, ceea ce a sporit caracterul prohibitiv al creditelor si a ridicat artificial costurile productiei interne, deci a redus competitivitatea marfurilor romanesti.
Initial de vina a fost inflatia inalta, s-a afirmat mereu, apoi, cind inflatia anuala a inceput sa se scrie cu o singura cifra, explicatiile s-au pierdut intr-un zumzet inform.
Nici acest aspect nu are nici cea mai mica legatura cu criza globala, ci tine de o situatie strict interna. Piata fortei de munca din Romania inregistreaza dezechilibre majore, care se vor accentua in anii care vin daca nu se face nimic.
Trei milioane de romani si-au luat lumea-n cap incepind cu 1990 si cam tot atitia se pregatesc sa o faca, in cautarea unui loc de munca (mult) mai bine platit.
Gasirea unui medic bun, a unui bancher bine pregatit sau fie si a unui muncitor inalt calificat va deveni o aventura in urmatorii zece ani, pe masura de restrictiile pe piata comunitara a fortei de munca vor fi ridicate. Este un proces ce, iarasi, nu are nici o legatura cu asa-numita criza globala.
Dimpotriva, criza a incetinit in ultimul interval acest adevarat exod al competentelor. Ma opresc aici, pentru ca este limpede, cred, ceea ce am dorit sa demonstrez.
Tot mai mult “criza” devine doar un pretext pentru ca autoritatile sa se ascunda dupa visin, invocind, ca un cor antic, minia zeilor.
In acelasi timp, o asemenea abordare naste un fals orizont de asteptare: nu suntem noi de vina, nu noi suntem cei care trebuie sa facem ceva, ci altii.
Cred ca tot mai mult ar trebui, incepind cu acest an, sa ne referim la “criza noastra”, la problemele noastre si mai putin sa ne lansam in dizertatii despre cele ale altora.
Pentru ca nici macar un reviriment mondial hotarit nu o sa ne “curete casa”, cum spun englezii, daca nu o vom face singuri.
autor: Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: Bloombiz.ro
Observ din ce în ce mai mulţi români, din aşa zisă clasă de ‘telectuali, cum sunt rupţi de realitate. Altfel ar fi ştiut că în esenţa poporului român, ăla mult şi numeros(sic), circulă o vorbă ce este adânc înrădăcinată în gândirea românului.Această “vorbă” este “O mie de vorbe, doi bani nu fac!” Văd că nu prea se cunoaşte această realitate românească. Dacă s-ar cunoaşte, nu ar mai exista atâta “vorbărie” în gol,fără nici un rezultat practic. Asemenea articole sunt bune doar pentru autor, ca să poată şi el epata pe cei dn anturajul lui, cu “vezi bă, ce dăştept sunt”. Ăştia sunt cel mai mare rău al societăţii româneşti. Constatatorii de fapte! Alooo!!! Băi deontologilor, ce scrieţi voi, vede toată lumea, nu poate descrie în cuvinte elevate şi docte, dar orice român poate spune prin cuvintele lui simple, ce spuneţi voi cu înflorituri. Adică, suntem în căcat! Pe români îi interesează soluţii de a ieşi din căcat, nu constatarea că el se află acolo.