43 de miliarde euro. Hopa! Cică doar 40 de miliarde. Sau poate doar 39 miliarde… Totuşi mai aproape de 40 miliarde. Deci nu sunt 43 de miliarde! Nu; sunt 40 de miliarde! Aţi ameţit? Bine că nu. Cică ar fi putut să fie chiar 48 de miliarde… 43 de miliarde în orice caz. Şi ne-au dat numai 40 de miliarde. Preşedintele, negociind prost, a obţinut cu 8-9 miliarde mai puţin… Sau doar şapte? Asta dacă ar fi fi fost 48 miliarde… sau – hai! – 47… Oricum, tot ce era sub 43 de miliarde euro era inacceptabil pentru România. Şi ni s-au alocat doar 40 de miliarde! Sau doar 39?
Aiuritor! Totuşi, aşa a mers dezbaterea publică la comunicarea cotei României din bugetul Uniunii Europene pentru următorii şapte ani. Într-o ţară ai căror lucrători au venituri medii lunare de 300-400 de euro, ne întreceam să zvârlim cu miliarde din vârful limbii. În condiţiile în care în cursul exerciţiului financiar precedent abia am atins o cotă de absorbţie între 1% şi 7% din cota alocată, discuţia despre ce se prinde în bugetul UE ar trebui să fie cea din urmă. Măcar de am reuşi să aducem în ţară cei 43 de miliarde euro în următorii şapte ani!
Există însă o problematică ce este prea puţin luată în calcul de opinia publică atunci când vorbim de fondurile europene. A fost puţin atinsă şi a fost întrucâtva de înţeles, întrucât nici nu au venit bani de la UE în România. Acum, însă, că vedem establishment-ul angajându-se pentru o absorbţie mai bună şi observăm o concentrare a dezbaterii publice în această zonă, ar trebui să ne punem şi o altfel de întrebare: cât de folositoare vor fi fondurile europene pentru dezvoltarea României?
Îndeosebi în ultimul an vedem comentatori din media, politicieni, reprezentanţi ai mediului de afaceri, oficiali ai unor instituţii repetând la nesfârşit despre importanţa “absorbţiei” fondurilor europene. O ploaie de bani ar urma să vină de la Bruxelles să aducă prosperitate peste ţara noastră.
Dar oare chiar aşa este? Neajunsul cel mare al României este că nu avem locuri de muncă bine plătite, iar deficitele externe cronice ne spun că aici sunt puţine linii de producţii care să realizeze bunuri pentru piaţa internă şi care, la rândul lor, să poată fi exportate pentru a asigura contrapartea necesară la importurile pe care le facem. Investitorii strategici şi iniţiativa privată autohtonă sunt cele care pot canaliza economia românească pentru a fi una în care să crească ponderea acestor bunuri, aşa-numite “tradables”.
Fondurile europene ne vor ajuta să refacem canalizarea într-un sat, să amenajăm un parc sau să reparăm un drum. De cele mai multe ori utilizând materiale, subansamble şi tehnică importată. Ele vor exacerba deficitele, cu atât mai mult cu cât este nevoie de o cofinanţare care este probabil să vină tot din capitalul occidental. Neadresându-se sectorului de tradables decât marginal, fondurile europene nu pot aşadar repara deficienţele structurale ale economiei româneşti.
În al doilea rând, fondurile europene sunt, prin definiţie, alocări îndoielnice ale capitalului. Ele nu merg în zona unde se produce valoare adăugată mare – respectivele proiecte fiind considerate “bancabile” – ci exact în zonele marginale ale economiei, unde eficienţa banului investit este mai redusă. Să nu credem că România se va dezvolta, iar nivelul de trai va creşte dacă din fonduri europene vor fi sprijinite cursuri de recalificare unde nu se va învăţa nimic, asociaţii de protecţie a maidanezilor trişti, centre de dezinformare turistică şi case de vacanţă deghizate în pensiuni turistice. Nu se va numi nici muncă eficientă dacă vom merge în poieniţe pentru ca – pe bani europeni – să culegem ciuboţica-cucului. Alocările greşite ale capitalului se pot răzbuna mai abitir pe economie decât dacă am sta cu mâinile în sân. Fondurile europene, după cum sunt structurate şi după predilecţia acestora către zone neeconomice, se pot dovedi investiţii greşite profund vătămătoare pentru sănătatea mediului de afaceri şi dezvoltarea economiei pe termen lung.
Nu în ultimul rând, banii europeni nu cad ca o ploaie peste România. Vin ca un râu (sau mai degrabă ca un pârâu) pe albii bine determinate. Cu alte cuvinte, clientele avantajate, persoane iniţiate, prieteni politici şi intelectuali rataţi care se fac slugi la stăpânii vremii pentru o sinecură vor fi beneficiarii fondurilor. Ce nu luăm în calcul este că aceşti bani, în mod paradoxal, îi pot sărăci pe cei care nu sunt conectaţi la ţeava lor. Dacă am spus că banii din fondurile europene sunt de (cele) multe ori alocări greşite ale capitalului, ele au un efect inflaţionist. Adică, dacă din banii europeni se construieşte o fabrică de lapte, se cultivă orz sau grâu cu randament ridicat, fondurile intrate în ţară îşi vor avea contrapartea în bunuri şi servicii existente. Dacă, prin contrast, banii merg către fel de fel de ONG-uri cu activităţi neproductive, ei neregăsindu-se într-o ofertă reală, cheltuielile membrilor asociaţiei finanţate din fonduri europene vor pune presiune pe preţuri ale unor bunuri şi servicii care rămân în cantităţi similare. Acest lucru însă îi loveşte pe cei care nu au acces la bani europeni şi care sunt nevoiţi să urmărească la preţuri tot mai ridicate bunurile pentru care licitează beneficiarii sinecurilor europene.
Observăm că deja un întreg eşafodaj politico-financiar salivează la gândul fondurilor europene. După prăduirea activelor statului construite în socialism – în prezent administrate prost -, după jaful în domeniul proprietăţilor derulat în numele “reparaţiilor istorice”, după antamarea bugetelor publice centrale şi locale, după fixarea clientelor în toate zonele importante de extragere a rentei, accesul preferenţial la fondurile europene pare a fi hoţia din urmă.
Autor: Adrian Panaite
sursA: curierulnational.ro
Adauga comentariu