Dacă numai cuvântul “Europa” dă acum frisoane investitorilor din întreaga lume, fiind mai degrabă asociat unor noi dureri de cap, la noi în România încă tot ce este “european” are rezonanţe favorabile. Prea mult am stat dincolo de gard, prea mult ne-am învârtit în praful periferiei ca să nu jinduim la o Europă care acum este prezentată drept etalon al lipsei de competitivitate.
Şi fiindcă tot spuneam că tot ce ţine de Europa sună bine, speranţe ne legăm şi de fondurile europene. De câte ori nu am auzit în opinia publică lamentări că nu absorbim suficient aceste fonduri structurale sau că acestea pot ajuta la relansarea României?! Totuşi, această marotă a miliardelor de euro de la Uniunea Europeană – “bani gratis, vere!” – este prea puţin despicată pentru a înţelege care ar fi impactul real asupra ţării al accesării respectivelor fonduri.
Pentru a nu prelungi concluziile, spun că fondurile europene pot schimba faţa României în bine, dar nu pot construi o economie competitivă, nu pot aduce bunăstare cetăţenilor şi nu pot repara sustenabil dezechilibrele externe. La capitolul efectelor perverse putem enumera pericolele la nivel macroeconomic derivate din investiţiile greşite, inducerea unor stimulente de alocare defectuoasă a capitalului, posibilitatea dezechilibrării bugetelor unor entităţi publice cofinanţatoare, derapaje în zona datoriilor, distorsionarea pieţelor interne ca urmare a unei competiţii neloiale, hazardul moral al favorizării unor elite conectate politic şi presiunile inflaţioniste aduse de banii care ajung la noi fără a produce valoare adăugată.
Sigur că nu este tocmai bine că nu reuşim să accesăm fondurile europene, în parte datorită nepriceperii noastre şi în parte ca urmare a obstacolelor de ordin birocratic puse chiar de la Bruxelles. Uitându-ne la nevoia de capital a României, chiar este păcat să fim contributor net la bugetul Uniunii Europene. Aşadar, ar fi bine să atragem bani europeni care să ajute… la sulemenirea ţării.
Proiectele de canalizare în localităţile rurale ar putea schimba satul românesc, unde încă la începutul secolului XXI predomină realitatea closetului în curte. La fel, reabilitarea reţelelor de termoficare, implementarea unor programe de management al deşeurilor, repararea drumurilor judeţene sau modernizarea spitalelor ne vor ajuta mult, chiar dacă impactul economic este greu de cuantificat. O parte din sume pot merge mai puţin inspirat către pasarele sau alte amenajări urbane cu utilitate îndoielnică. Vor fi proiecte de-a dreptul contestabile care vor viza elemente care să poată intra chiar sub definiţia termenului pe care l-am folosit (sulemenire): desenări de parcuri, construcţie de statui şi fântâni arteziene, amplasări de rondouri de flori.
Elementele de mai sus, realizabile pe bani europeni, ne pot ajuta să avem o Românie mai modernă. Mai frumoasă, în orice caz. Nu pot însă să pună bazele unei economii competitive, nu pot angrena societatea pentru o creare sustenabilă de locuri de muncă, nu pot să ne sporească semnificativ nivelul de trai.
Fondurile structurale europene nu sunt echivalentul Planului Marshall prin care capitalul american a reconstruit la începutul anilor ’50 o economie vest-europeană distrusă de război pentru a o repune pe calea competitivităţii pentru decenii. Banii de la UE, accesibili după proceduri excesiv birocratice, sunt mai degrabă un caz de manual de alocare greşită a capitalului. Fondurile europene îşi propun dintru început randamente mici. Este o strategie periculoasă pentru viitorul continentului, întrucât banii luaţi sub forma taxelor şi impozitelor de la firme şi populaţie şi care ar putea avea destinaţii mai corecte, pleacă spre proiecte cu valoarea adăugată mică, uneori contestabile, alteori de-a dreptul hilare.
Efectele investiţiilor greşite nu se văd direct, iar crizele care rezultă din acestea lovesc economiile fără ca actorii din mediul de afaceri să ştie ce se întâmplă. O Românie în care ponderea fondurilor europene să fie prea ridicată ar încremeni o economie naţională a randamentelor mici şi cu defecte structurale care să constituie rădăcinile unei noi crize.
Există argumentul potrivit căruia accesarea banilor europeni ar regla parţial deficitul de cont curent. Este bine. Dar poate fi şi periculos! Ne amăgim că umplem o gaură în raport cu străinătatea, prin atragerea unor fonduri care merg către proiecte despre care am convenit că nu sunt chiar cele mai viabile. Tocmai această amăgire este distrugătoare, pentru că ar amâna decizia pieţei de a găsi calea spre competitivitate. Deficitul de cont curent nu trebuie acoperit cu bani europeni, ci trebuie ajustat atât printr-o creştere a exporturilor, cât şi printr-un răspuns al unei producţii competitive la cererea internă acum acoperită de importuri.
Un alt pericol al fondurilor europene este acumularea de dezechilibre în bugetele unor entităţi publice şi o deraiere, în consecinţă, a datoriilor acestora. Or veni “bani gratis” de la UE, dar proiectele astea mai trebuie şi cofinanţate! Spania, Grecia şi Portugalia au fost poveşti de succes ale accesării fondurilor europene, doar că eforturile de cofinanţare din partea statului au împins în zone nesustenabile datoria publică. Datorie mare şi valoare adăugată mică este reţeta unei crize a investiţiilor greşite, iar aceste ţări deja traversează un astfel de episod.
Ca şi datoriile care cresc nesustenabil atunci când nu sunt acoperite din randamentele (mici) ale investiţiilor pentru care au fost contractate, la fel şi efectele inflaţioniste se antrenează pervers. Atunci când banii atraşi din străinătate îşi recunosc imediat contrapartea într-o activitate productivă, dezvoltată cu ei, caracterul acestora asupra inflaţiei este nul. Ca să exemplific, dacă cineva face o ciupercărie cu bani europeni, echivalentul de euro intraţi în economia românească nu va avea efect inflaţionist pentru că noua producţie de ciuperci din anii următori va fi de partea cealaltă a tarabei faţă de cantitatea suplimentară de euro. În cazul, însă, în care banii sunt accesaţi de o firmă de apartament pentru desfăşurarea unei activităţi de pregătire profesionale cu efecte necunoscute şi fără valoare adăugată, euro intraţi în economie, necontrapunându-se nimic, se vor distribui în restul preţurilor.
Ajungem, astfel, în cele din urmă, şi la aspectul moral. Accesul la banii europeni – inflaţionişti sau nu – doar al unor pseudo-elite având contacte politice creează un surplus de hazard moral peste hoţia pe care deja o avem în bugetele publice centrale şi locale. Căpuşarea clientelară a unor fonduri destinate unor investiţii greşite este combinaţia devastatoare care poate ruina economia nu numai în componentele sale structurale, dar chiar în încrederea şi în comportamentul participanţilor la piaţă. Aşteptăm, aşadar, banii europeni, dar nu ar strica mai multă prudenţă.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Asta ca să nu mai punem la socoteală situații în care (deja) primării din România au bugetele pe mai mulți ani blocate pentru rambursarea unor fonduri „nerambursabile” alocate (prin deturnare) în alte proiecte, sau folosite pentru proiecte executate defectuos. Cine răspunde PENAL ȘI CIVIL pentru aceste aspecte?