Falimente ideologice

Criza economică globală a adus la faliment nu doar un număr de bănci trans­na­ţionale, dar şi toate ideologiile practicate şi promovate de către intelectualii şi po­liticienii din Vest. Astăzi, ne aflăm la începutul unei noi etape a crizei economice şi ne aşteaptă o dezintegrare a sistemului financiar-bancar, o dezintegra­re a sistemului monetar global şi o scă­dere dramatică a economiei, atât la ni­vel global, cât şi la nivel naţional. În acest context, fiecare ţară va trebui să identifice o ideologie călăuzitoare, o idee des­pre cum trebuie să interacţioneze capitalul, munca şi statul astfel încât rezultatul să fie pozitiv. Atât “intelighenţia” româ­neas­că, cât şi politrucii de toate culorile încearcă să ne convingă că ideologiile expirate care le-au fost livrate pe la diverse seminare, conferinţe şi şezători amicale pe la ONG-urile europene sau ame­ricane sunt în continuare nişte so­luţii valide pentru România în perioada post-criză. Realitatea este foarte diferită de iluziile aberante ale consumatorilor de granturi. Fiecare dintre ideologiile ma­jore ale Vestului a dat faliment într-un mod spectaculos. Atât dreapta, cât şi stânga politică şi-au văzut conceptele fundamentale distruse de loviturile im­placabile ale crizei.

Dreapta vestică a fost şi rămâne în­dră­gostită de mirajul “societăţii proprie­tarilor” (“ownership society”), încercând să îndrume populaţia spre o utopie ca­pi­talistă în care o bună parte din servi­ciile sociale au fost privatizate, fondurile de pensii garantate de stat au fost treptat înlocuite cu nişte conturi care depind de evoluţia pieţei de acţiuni (programul 401k din SUA), iar fiecare cetăţean este un mic burghez-investitor şi capitalul lucrează pentru el, în timp ce chinezii lucrează în fabrici şi uzine pentru a produce bunurile pe care micul burghez le consumă, plătind cu cardul de credit. În practică, tentativele de construcţie a “so­cietăţii proprietarilor” au fost dezastru­oase. Companiile private care au scăpat de supravegherea şi controlul statului au “exportat” locurile de muncă în Chi­na şi alte ţări în curs de dezvoltare, iar veniturile le-au “parcat” în entităţi off-shore. Sectorul financiar-bancar şi-a dez­lănţuit “forţa creatoare”, transformând pieţele bursiere din mecanisme de atra­gere a capitalului pentru dezvoltarea eco­nomiei productive într-un cazinou în care băncile păstrează tot ce câştigă, iar pierderile sunt compensate de contribuabili. După căderea dramatică a preţurilor la acţiunile tranzacţionate pe pieţele europene şi americane, atractivi­tatea ideii conform căreia piaţa de capi­tal ar putea asigura o formă de protecţie socială a devenit inexistentă. Sfârşitul epocii accesului la creditare ieftină mar­chează şi sfârşitul epocii în care politicienii vestici aveau posibilitatea să-şi convingă alegătorii de faptul că aceştia pot avea un nivel de viaţă ridicat, în timp ce toată munca necesară menţinerii acestui nivel de viaţă va fi “externalizată” către muncitorii din ţările în curs de dezvoltare. Dictonul “cine nu munceşte, nu mănâncă” reintră în actualitate, atât în Vest cât şi în România.

Stânga vestică a fost îndrăgostită de o altă idee, ideea “statului social”. Sus­ţi­nerea electoratului a fost cumpărată prin pomeni generoase şi promisiuni de securitate socială. Alegătorii americani, greci, italieni şi spanioli au avut pensii generoase, salarii generoase şi indemnizaţii care sfidează logica şi imaginaţia. Majoritatea tinerilor care au participat la luptele de stradă din Londra şi alte oraşe britanice nu sunt săraci, ci trăiesc din banii statului, în locuinţe cumpărate de stat şi au posibilităţi la care majoritatea populaţiei din ţările mai puţin dez­voltate nici nu poate visa. “Statul social” creat de stânga europeană a condus la apariţia unei clase sociale formate din milioane de oameni care duc un mod de viaţă absolut parazitar, storcând bani din membrii productivi ai societăţii şi conducând la îndatorarea excesivă a statelor în care trăiesc. Ca­pacitatea statelor de a se îndatora pentru a-şi menţine populaţiile într-o stare de opulenţă relaxată s-a terminat şi urmează o perioadă în care toate programele sociale vor trece prin nişte tă­ieri drastice. În contextul în care statul nu mai poate asigura finanţarea utopii­lor socialiste, ideologia stângii euro­pe­ne a dat faliment.

Este interesant faptul că stânga şi dreapta au reuşit, prin eforturi comune, să construiască în Vest un sistem care însumează vulnerabilităţile “societăţii de proprietari” şi vulnerabilităţile “sta­tului social”. În România, atât ideile liberalismului sălbatic, cât şi idealurile statului social au fost nişte paravane ideologice în spatele cărora se des­fă­şura dezmăţul furtului instituţionalizat şi transpartinic, însă această situaţie nu reduce necesitatea identificării unei ideologii viabile pentru perioada post-criză, ci, din contră, face ca această necesitate să devină mai pregnantă.

Mo­dul în care ar trebui să arate o ideologie viabilă pentru viitorul post-criză al ţării noastre

Vom încerca să creionăm conturul unei ideo­lo­gii optime pentru perioada post-criză, descrierea exhaustivă fiind evident imposibilă în cadrul unui singur editorial. În mod con­ştient, vom evita tentaţia de a-i da acestei ideologii un nume pentru că o etichetă “lipită” de o ideologie devine o ţintă pentru atacuri care nu au nicio legătură cu aspectul ideatic al propunerilor noastre. Nu avem pretenţia că propunerile noastre sunt originale sau inedite. Ideologia socio-politică la care subscriem a avut precursori, a avut exponenţi în sfera practică şi academică, dar foarte rar a avut şansa să atragă voturile unui electorat curtat în­con­tinuu de cei care îi promiteau accesul gratuit la utopii liberaliste sau etatiste.

Principiul de bază după care trebuie să se ghi­deze orânduirea socio-economică post-criză este “cine nu munceşte, nu mănâncă”, dar cu două precizări importante:
1. Statul face tot posibilul ca fiecare cetăţean să aibă acces la posibilitatea de a munci, însă fără crearea de sinecuri.
2. Statul nu va limita în niciun fel posibilităţile cetăţeanului de a face profit, atât timp cât profitul nu provine dintr-o activitate dăunătoare pentru in­te­resul general al societăţii.

Istoria a demonstrat, fără echivoc, faptul că pie­ţele complet libere de interferenţa coercitivă a sta­tului generează probleme care afectează întreaga societate. Dacă dorinţa de profit a companiilor nu este restricţionată de stat, apare o serie întreagă de fenomene negative: sectoare întregi ale economiei devin subordonate intereselor unor carteluri sau monopoluri, iar siguranţa publică (economică, fi­nan­ciară, alimentară, socială) devine victimă a lăcomiei deţinătorilor de capital. Susţinătorii “liberalismului sălbatic” (a se citi: apologeţii darwinismului social) consideră că actuala criză economică va deveni pre­textul perfect pentru anularea “vestigiilor socia­lismului european” cum ar fi salariul minim, săptămâna de lucru de 40 de ore şi indemnizaţiile de şomaj, ceea ce arată că o bună parte a “dreptei in­telectuale” suferă de amnezie acută şi incapacitate cronică de a gândi pe termen mai lung decât un trimestru. Toate mecanismele de securitate socială care au fost construite în procesul de luptă între muncă şi capital trebuie păstrate pentru menţinerea stabilităţii sociale, însă statul trebuie să nu permită transformarea mecanismelor de securitate socială în mecanisme de parazitare asupra membrilor productivi ai societăţii. Nici patronatele şi nici sindicatele nu pot fi lăsate să devină decidenţii principali în această problemă. Statul trebuie să-şi asume rolul de evaluator neutru care să forţeze la cooperare munca şi capitalul.

Interacţiunile economice între stat şi sectorul privat trebuie limitate, pentru a reduce potenţialul de creare a unor scheme corupte. Statul trebuie să de­vină capabil să execute proiecte majore fără a apela la serviciile sectorului privat. În cazul în care implicarea sectorului privat este inevitabilă, trebuie urmate proceduri stricte de transparentizare. Niciun document care vizează interacţiunea între stat şi o companie privată nu poate fi secret de stat, se­cret de serviciu sau secret comercial. Absolut toate do­cumentele care vizează desfăşurarea proiectelor şi achiziţiilor publice trebuie să devină accesibile oricărui cetăţean, astfel încât publicul să aibă la îndemână toate elementele pentru a depista orice neregulă posibilă.

Există o necesitate pregnantă de a eradica pentru totdeauna mitul conform căruia statul nu poate fi administrator eficient. Statul trebuie să se implice foarte activ în ramurile strategice ale economiei: agricultura, energetica, metalurgia, high-tech etc. Managerii companiilor de stat trebuie să fie remuneraţi în condiţii echivalente cu cele existente în sectorul privat, dar cu criterii de performanţă foarte dure. Implicarea statului în sectoarele strategice nu înseamnă crearea de mastodonţi monopolişti şi ineficienţi, ci crearea de zeci, sute sau chiar mii de companii care vor funcţiona în regim de concu­renţă liberă pentru determinarea viabilităţii şi eficienţei diferitelor modele de organizare şi echipe manageriale. Mai mult decât atât, statul trebuie să devină principalul finanţator al dezvoltării aface­ri­lor private mici şi mijlocii pentru a oferi mobilitate socială pentru cât mai mulţi cetăţeni. Companiile care lucrează în domeniul tehnologiilor înalte trebuie să devină beneficiari prioritari ai finanţării de stat pentru a menţine competitivitatea globală a economiei naţionale.

Statul trebuie să devină un jandarm dur al pieţelor de bunuri şi servicii, iar lupta împotriva exploatării poziţiei dominante de piaţă trebuie să devină mai importantă ca lupta antitero. Activitatea statului nu trebuie să se oprească doar la blocarea cartelurilor sau monopolurilor. Fiecare lanţ de producţie trebuie analizat şi “curăţit” de elemente ne­pro­ductive. De exemplu, dacă ţăranii sunt forţaţi să-şi vândă ieftin marfa intermediarilor pentru că nu au unde să o stocheze sau nu au cum să o aducă la oraş, atunci statul trebuie să intervină, dar nu prin interzicerea “speculei”, ci prin finanţarea construcţiei de silozuri comunale sau înfiinţarea unei companii pentru “transport agricol” care va funcţiona cu profit minim. În acest mod, statul trebuie să eficientizeze toate circuitele economice, asigurând condiţii cât mai prielnice pentru antreprenorii care se ocupă de activităţi productive.

Pentru dezvoltarea stabilă a societăţii, statul nu trebuie să se limiteze la rolul de jandarm al pieţelor de bunuri şi servicii. Este nevoie ca statul să asi­gure securitatea alimentară şi securitatea energetică a ţării şi, pentru a atinge aceste două scopuri, statul are dreptul moral să utilizeze banii publici pentru investiţii masive şi ample programe de cercetare. Susţinătorii ideilor liberale vor obiecta că asemenea investiţii nu au cum să aducă profit pe termen scurt sau mediu, dar asemenea investiţii trebuie să fie tratate ca nişte poliţe de asigurare menite să garanteze stabilitatea economică şi socială a ţării noastre în orice conjunctură geopolitică. Un şofer nu obţine profit din banii cheltuiţi pentru asigurarea maşinii, dar asta nu înseamnă că banii pentru asigurare au fost cheltuiţi inutil. Demonstraţia necesităţii imperative a asigurării securităţii alimentare o vedem chiar astăzi. Preţurile alimentelor cresc la momentul cel mai nepotrivit, inclusiv din cauza dependenţei de im­porturi şi anemia sectorului agricol propriu, infestat de intermediari şi clepto-oligarhi.

Evident, sistemul socio-economic pentru care milităm este dependent de calitatea capitalului uman cu care lucrează. Dacă structurile statului sunt populate de şmecheraşi corupţi şi academicieni ai şmenului, atunci un asemenea sistem nu poate funcţiona, dar acelaşi lucru se poate spune despre orice orânduire socio-politică. În cazul unui sistem extrem de liberal, eficienţa depinde de cali­tăţile profesionale şi morale ale elitei economice, adică ale deţinătorilor de capital. În cazul unui sistem ultra-socialist, eficienţa depinde de calităţile profesionale şi morale ale funcţionarilor statului. Problema modului în care poate fi creată şi adusă la putere o elită politică responsabilă şi aptă din punct de vedere profesional va fi subiectul unui studiu separat. Avem deplina încredere că şi în România poate exista o clasă politică profesionistă şi eficientă, iar detronarea actualei clase politice este doar o chestiune de timp.

sursa: cronicaromana.com