Îmbătrânim într-o ţară în care nimic n-a mai rămas de admirat şi de lăudat.
Noi, cei care am ales să îmbătrânim în această ţară, trebuie să admitem că ne-am pierdut deprinderea de a lăuda. Trebuie să ne resemnăm în critici vehemente, în polemici care sfârşesc cu înjurături, în grimase care ţin loc de argumente şi în tăceri vecine cu scârba. Este adevărat că nici n-ai ce anume să lauzi în România de azi. (De multă vreme n-am mai auzit ştirea că „un grup de medici români au descoperit…” ceva, o substanţă, un ser, măcar un praf tămăduitor? Cercetarea medicală românească a dispărut, medicii noştri pleacă în lumea largă, aşa încât subiectul admiraţiei este inexistent!)
De mulţi ani, spaţiul public este ocupat numai de campanii contra, de atacuri murdare, de antipatii ce promovează dispreţul, de cusurgii, de moftangii cărora le pute totul, de specialişti deghizaţi în detractori. Este posibil să îmbătrânim într-o ţară în care nimic n-a mai rămas de admirat, de lăudat, de apreciat. Totul este negru, demoralizator, isteric, catastrofic, suntem pierduţi!
Când apar motive reale de admiraţie, ne pierdem în şabloane obosite şi banalităţi. Admiraţia onestă (a unei personalităţi, a unui erou „al zilelor noastre”, a unei fapte bune sau a unui spectacol de teatru) a fost înlocuită de aşa-zisul PR. De aceea, mă trezesc pe TV cu nişte ştiri/reportaje „de bine”, care ascund în fapt nişte biete campanii de publicitate (aşa-numita publicitate mascată). Când vreau să aflu dacă o carte este valoroasă (şi dacă merită s-o cumpăr), citesc o recenzie plină de „peltea” la adresa autorului, care mă face să renunţ. Interviurile cu marii noştri artişti nu sunt decât nişte reprize de entertainment. Nu se discută „marfa” (opera), contează numărul de adjective cu care este gratulat interlocutorul: „minunat”, „încântător”, „extraordinar”, „strălucitor”… Când mă pregătesc să mă duc la un film, aflu, graţie criticilor noştri, că regizorul este tânăr, că este întemeietor de şcoală (altă şcoală decât cea a lui Sergiu Nicolaescu sau Andrei Blaier!) şi că a schimbat faţa cinematografiei româneşti. Aiureli!
Nu mai ştim să ne exprimăm admiraţia. Nu mai ştim să lăudăm. Orice tabletă de ziar (scrisă pe colţul mesei) de un maestru (al unui grup) sau orice înjurătură a unui „formator de opinie TV” este ovaţionată prompt de aplaudaci. (Aplaudacii n-au murit odată cu Ceauşescu). De atâta încrâncenare şi ură am uitat să aplaudăm sincer. (Destul am aplaudat cu forţa înainte de ’89.) Aplaudăm fără să ştim motivul. Aplaudăm ca maimuţele. Se practică lauda în grup, în bisericuţe, pe generaţii, se laudă prost. PR-ul care ne înconjoară fabrică vedete de carton, „ne bagă în faţă” tot felul de impostori şi ridică statui caraghioase pentru nişte mediocrităţi.
Orice laudă timidă, chiar dacă este argumentată, se interpretează automat: sigur ai un interes, urmăreşti ceva, să-ţi iasă o combinaţie sau o conexiune personală. Mai bine stai în „banca” ta! Îmbătrânim urât în ţara asta. În venin şi fiere.
Petre Barbu
sursa: adevarul.ro
În acest mileniu, deja viaţa socială a românului este împărţită în realitatea de pe ecran şi realitatea lui. În realitatea lui, românul se află singur împotriva tuturor. Singur împotriva facturilor, a preţurilor, a nimicniciei aparatului de stat şi a celorlalţi care vor să-i mai şi fure bucăţica de pâine. În realitatea lui, românul nu are nici un aliat, până şi prietenii şi chiar rudele sunt în competiţia banului cu el. Spre deosebire a acestei realitaţi, în “realitatea” de pe micul ecran, se simte alături de ceilalţi care protestează împotriva a aceloraşi lucruri ca şi el. Se simte alăturat grupului de “huo” la adresa oricui şi a orice. Nu realizează niciodată bizonul românesc că şi aceste grupuri de “huo” sunt făcute artifical de mass media, doar pentru ca prostimea care se alătură grupului, să-i consume marfa. Adică să aibă audienţă pentru a vinde publicitate. Cum laudele nu au avut niciodată rating, nu vor exista acest gen de laude pe micul ecran. Şi nu trebuie uitată ideea principală. Că în această luptă pentru zeul “Bani”, jocurile sunt în aşa fel făcute ca majorităţii populaţiei, să nu-i mai ardă de veşti bune. Atunci când se apropie ziua de salariu şi mai poţi cumpăra doar o pâine, că banii deja s-au terminat, seara dacă dai peste o emisiune unde vezi că unii îşi dau la gioale, parcă te simţi răzbunat aliindu-te şi tu unei tabere de pe micul ecran. Şi nu vei sta niciodată să urmăreşti o emisiune cu oameni care au reuşit în viaţă, emisiune care îţi certifică deja ceia ce nu vrei să crezi încă despre tine, şi anume că eşti un ratat. România mă gândesc că ar face un salt înaite cu 20 de ani, dacă ar exista doar televiziunea naţională timp de patru ani. Pentru că toată lumea declară şi este convinsă că poporul se conduce cu televizorul. Atât iar trebui României ca să-şi revină din acest marasm. Patru ani fără televiziuni private.