Evoluțiile obscure care au condus la situația din Turcia

În iulie 2013, Washingtonul a avut nevoie de trei săptămâni pentru a spune că habar nu are cum să caracterizeze răsturnarea de către armată a regimului democratic ales din Egipt. A fost greu atunci pentru comentatorii apropiați Washingtonului să o dea din colț în colț și a revenit unor diplomați americani sarcina să decreteze în cele din urmă că nu a fost o lovitură de stat, atât timp cât populația a ieșit în număr mare în stradă împotriva regimului. Iar regimul generalului Abdel Fatah el-Sisi a rămas până azi la putere, cu rezultate aproape catastrofale pentru țară.

În iulie 2016, Washingtonul este însă limpede chiar după primele ore: SUA sprijină guvernul democratic ales al Turciei, membră NATO, în fața unei tentative de lovitură de stat a armatei. Iar armata turcă are relații apropiate cu SUA și este puțin probabilă o frondă în cadrul NATO din partea generalilor.

Însă în spatele acestei declarații tranșante a SUA stau o mulțime de evoluții obscure, toate întâmplate în decurs de doar câteva săptămâni și care nu pot decât să demonstreze că președintele Recep Tayyip Erdogan a intrat într-un joc prea complicat pentru el. A încercat, în ultimă instanță, să reia relațiile cu Rusia și Israelul și să adopte o poziție cooperantă cu SUA în speranța că își va salva scaunul. A făcut-o însă prea târziu. Nesusținută de SUA, lovitura armatei se va stinge, însă regimul Erdogan se va schimba profund: ambițiile modificării constituției prin intermediul unui guvern marionetă se vor restrânge, adversitatea față de regimul Assad de asemenea, la fel și agresivitatea din declarațiile la adresa SUA și a Rusiei, pretenţiile de ridicare a vizelor UE se vor limita, la fel și poziția ce merge până la șantaj la adresa Europei când vine vorba de imigranții sirieni. Vor continua însă acțiunile împotriva militanților kurzi, de data aceasta coordonate cu Rusia, SUA și chiar cu regimul Assad. Dacă va supraviețui, noul regim Erdogan, salvat de SUA, va fi un pitic politic în comparație cu ambițiile de până mai ieri.

La o săptămână după Summitul NATO de la Varșovia şi chiar în ziua discuțiilor Kerry-Lavrov de la Moscova, armata Turciei, a doua armată ca număr de militari din NATO, a dorit să-l îndepărteze pe Erdogan. Un eveniment deloc de neprevăzut, pentru presa americană cel puțin.

The Wall Street Journal scria într-un articol publicat pe 16 mai 2016: ”La finalul lunii martie au apărut speculații depre o lovitură de stat, când presa turcă a relatat că administrația Obama vrea să-l îndepărteze pe Erdogan. Zvonurile au dus la un schimb tensionat de replici la Departamentul de Stat, unde un reporter turc l-a întrebat pe purtătorul de cuvânt John Kirby dacă SUA întreprind demersuri pentru a-l da jos pe Erdogan. ”Încercăm să dăm jos guvernul Turciei? Asta e întrebarea? Este o speculație atât de ridicolă încât nu merită onorată cu un răspuns”, a spus atunci Kirby.

The Wall Street Journal spune însă că răspunsul acesta nu a liniștit deloc apele și că aliații președintelui Recep Tayyip Erdogan s-au întrebat dacă SUA au un plan pentru răsturnarea regimului, ”spun persoane apropiate acestei chestiuni”, scrie ziarul american.

La două zile, pe 31 martie 2016, Erdogan se afla în vizită la Washington, iar atunci armata turcă a găsit cu cale să comunice oficial că ”nu poate fi vorba despre vreo acțiune ilegală în afara structurii de comandă sau care să compromită structura de comandă”. Mulți au interpretat comunicatul drept un semnal că generalii turci vor să evite să fie văzuţi ca o nouă generație de complotişti împotriva guvernului civil (după puciurile din 1960, 1971, 1980, 1997)– o acuzație care a trimis la închisoare sute de ofițeri în timpul regimului Erdogan.

Atunci de ce această lovitură de stat de la Ankara? De ce o lovitură de stat împotriva unui președinte care tocmai ce își ceruse scuze în mod oficial în fața Rusiei pentru incidentul militar din 2015, împotriva unui președinte care își ceruse aceleași scuze oficiale în fața Israelului pentru incidentul ”Mavi Marmara” din 2009 și care lăsa impresia că revine la cooperare cu puterile majore din regiune?

Acțiunile armatei împotriva regimului Erdogan au început imediat după încheierea vizitei secretarului de Stat John Kerry la Moscova, în seara de 15 iulie 2016, o vizită în care a fost discutată oferta americană pentru cooperare militara a Rusia-SUA în Siria, o cooperare împotriva organizației Stat Islamic și a filialei al-Qaeda din Siria (Frontul al-Nusra), nu împotriva regimului Assad. Or, președintele Erdogan a considerat mereu că Assad este principalul inamic al Turciei.

O altă informație importantă oferită de gulfnews.com: ”în cursul acestei veri”, coordonatorul serviciilor secrete siriene, generalul Ali Mameluk, a fost la Berlin. La fel, directorul general al securității siriene, generalul Mohammed Dib Zaitun, a fost la Roma, iar Alberto Maneniti, directorul serviciului italian de spionaj, a fost în vizită în Siria pe 12 iulie. Presa pro-siriană mai scrie că un ofițer sirian se află deja în Europa cu misiunea de a coordona lupta împotriva jihadiștilor din Siria. Toate aceste acţiuni contravin sancțiunilor impuse de Vest regimului Assad. Toate aceste acțiuni contravin scopului principal al regimului Erdogan – îndepărtarea lui Assad și securizarea granițelor Turciei împotriva kurzilor prin crearea unei zone sigure în interiorul teritoriului sirian. Iar toate aceste acțiuni au avut loc recent, cu câteva săptămâni înaintea loviturii de stat din Turcia.

Coincidență sau nu, lovitura dată regimului Erdogan este întărită de o altă știre chiar de pe 15 iulie: Departamentul de Stat al SUA publică pe site-ul oficial că trupele Coaliţiei Arabe Siriene se îndreaptă spre centrul localității Manbij din regiunea Alep, ajutate de forțele coaliției anti-Stat Islamic susținute de SUA (și care ar urma să coopereze cu Rusia, potrivit ofertei Washingtonului). Forțele care îi atacă chiar în momentul loviturii de stat din Turcia pe jihadiștii din Manbij sunt dominate de milițiile kurde YPG (Unitățile Populare de Protecție), desemnate drept organizații teroriste de regimul Erdogan. Iar Manbij are o miză mare pentru politica lui Erdogan, pe de o parte, și a kurzilor și chiar a SUA, pe de altă parte. Erdogan a dorit să facă din Manbij o zonă sigură, în afara controlului kurzilor. Și nu era vorba doar de Manbij, ci Erdogan nu își dorea ca la graniţa turco-siriană să apară embrionul unui stat kurd. Erdogan a lucrat la acest plan al său împreună cu generaul american John Allen (numit ”călugărul războinic” de presa americană), fost şef al trupelor americane din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Asia Centrală. Însă Turcia și SUA nu s-au înțeles. ”Am vorbit mult despre crearea unei zone sigure. Și acum anumite state care nu au susținut ideea încep să o sprijine. Întreb Statele Unite: nu ați aprobat o zonă de interdicție aeriană și acum rușii bombardează Siria și acolo mor mii de oameni, dar se pare că suntem o coaliție și trebuie să acționăm împreună? Deci ce s-a întâmplat?”, a spus Erdogan în februarie anul acesta.

Da, Erdogan nu a reușit să convinga SUA că Turcia trebuie să ocupe o parte a teritoriului sirian pentru ca acesta să nu devină un stat kurd in nuce. Mai grav este că Erdogan nu a reușit nici să convingă armata turcă să intre în Siria pentru a ocupa teritoriile susceptibile de a intra în mâna kurzilor. The Wall Street Journal observa în mai 2016: ”Generalii turci temporizează inițiativa lui Erdogan de a trimite trupe în Siria, într-o campanie controversată împotriva insurgenţilor kurzi și armata încearcă să protejeze relațiile Turciei cu aliații occidentali, care îl privesc pe președinte cu suspiciune. E greu să ceară armatei să meargă în Siria, spun apropiați ai președintelui. Dacă armata ar acționa fără sprijinul aliaților occidentali, generalilor le este teamă că soldații ar putea fi bombardați de forțele ruse și ar putea fi condamnați pe plan internațional”.

Erdogan nu a vrut să țină cont de aceste avertismente și a plusat. L-a înlocuit pe premierul Ahmet Davutoglu, un diplomat foarte bun, cu docilul Binali Yildirim, iar aproape simultan majoritatea parlamentară pro-Erdogan a votat o lege prin care a fost ridicată imunitatea majorității deputaților partidelor pro-kurde. O mișcare greșită se pare, dacă e să-l ascultăm pe generalul John Allen (între timp retras din postul de coordonator anti-Stat Islamic): ”Puteam lucra cu premierul Davutoglu. Succesorul lui poate fi cu totul altfel”.

În cele din urmă, un ultim semnal din presa occidentală cum că regimul Erdogan e pe sfârșite vine din Newsweek, care scrie că ”structurile profunde ale statului turc” încearcă să întindă o mână regimului Assad, cu care Ankara a rupt legăturile diplomatice încă din 2011. De data aceasta este vorba despre mâna Rusiei, a Chinei și a Iranului. Newsweek scrie că Partidul Patriei (o grupare ce include mai mulți generali în retragere și politicieni socialişti) a avut întâlniri cu membri ai guvernelor din Rusia, China, Iran şi Siria în cursul ultimului an. Liderii mișcării sunt Dogu Perincek, un socialist, și generalul Ismail Hakki Pekin (fost șef al serviciilor de informații ale Armatei Turciei), un cuplu aparent bizar care s-a solidificat în detenție – ambii au fost condamnaţi în procesul Ergenekon din 2011, tot după o tentaivă de puci. Cei doi au fost la Damasc și s-au întâlnit în acest an cu generalul sirian Ali Mameluk (da, cel care a fost recent la Berlin) și cu ministrul sirian de Externe. Tema principală a întâlnirilor, spune Pekin: ”cum să pregătim terenul pentru ca Turcia şi Siria să reia relațiile diplomatice și cooperarea politică”. Potrivit generalului turc, aspectele discuțiilor sale cu șeful securitatii siriene au ajuns la cunoștința lui Bashar al-Assad.

Armata turcă are un interes comun cu regimul Erdogan – combaterea insurgenței kurde. De aceea liderii mișcării Partidul Patriei au propus un târg regimului Assad – sprijinul nesperat al Turciei contra combaterii milițiilor kurde din Siria, cu alte cuvinte asigurarea că nu va lua naștere un stat kurd la frontierele Turciei, cu extindere până în Kurdistanul irakian. Soluția generalilor în retragere este următoarea, potrivit lui Pekin: ”Turcia trebuie să înfrângă PKK. Iar pentru a reduce sprijinul extern pentru PKK, Turcia trebuie să colaboreze cu Rusia, Irak, Iran și Siria”. Iar Pekin, fostul şef al serviciilor de informații ale armatei turce, susține că a încercat această propiere de Rusia – a prezentat la Moscova un grup de afaceriști turci în fața lui Alexandr Dughin, filozoful curentului eurasianist, în încercarea de a reveni la legăturile economice dintre cele două țări.

În această întreagă încrengătură de deplasări ale șefilor și foștilor sefi ai serviciilor siriene, turce, italiene, vizite ale secretarului de Stat Kerry la Moscova, întâlniri dintre liderii politici și militari americani și turci la Summitul NATO de la Varșovia, singurele lucruri limpezi rămân următoarele: pentru Turcia integritatea teritorială a Siriei va fi de acum încolo mai importantă decât îndepărtarea regimului Assad și că Washingtonul și-a anunțat poziția față de tentativa de lovitură de stat a armatei turce – președintele Barack Obama a spus: ”SUA sprijină guvernul ales democratic al Turciei”. ”Președintele și Secretarul de Stat au concluzionat că toate taberele din Turcia trebuie să sprijine guvernul ales democratic, să dovedească reținere și să evite violența și vărsarea de sânge”. Este o declarație ce contrastează puternic cu bâlbele Casei Albe după lovitra de stat militară din Egipt din 2013, atunci când echipa preşedintelui Obama a avut nevoie de circa trei săptămâni pentru a spune doar atât: ”legea nu ne cere să facem o afirmație formală cum că a avut loc sau nu o lovitură de stat și nu este în interesul nostru național să facem o asemenea afirmație”. În cazul Turciei, aliat al SUA în NATO, este în interesul național al SUA să fie tranşante, iar poziția Casei Albe nu poate să indice decât că unii generali turci s-au grăbit.