Experţii şi oamenii de ştiinţă ai zilelor noastre încearcă în mod tot mai disperat, să găsească răspunsurile lumii: din ce s-a format specia umană, spre ce vom evolua şi mai ales ce fel de concept reprezentăm? Răspunsurile vin bineînţeles de la aceiaşi inşi, care reuşesc astfel să ridice confuzia umanităţii la limite. De fiecare dată când desluşesc un răspuns plauzibil, care să ne explice enigmele existenţei noastre, aceiaşi experţi dau iarăşi totul peste cap şi născocesc o nouă sumedenie de întrebări fără răspuns şi alte teorii de neînţeles.
Cu toate că adesea dăm crezare acestor teorii excentrice şi ne imaginăm cum de este posibil să fi fost formaţi din lut sau să provenim din cimpanzei, iată că totuşi trăim o viaţă reală – sau poate nu – în care ne lăsăm ghidaţi de „minunăţiile“ create tot de noi, simpli muritori.
Ultima tendinţă în ceea ce priveşte evoluţia omului sau chiar soarta lui este „teoria anului 2012“, care ne explică rar şi cu litere de o şchioapă că peste vreo doi ani de zile ne vom transforma, cu tot cu lumea în care trăim în altceva….Întrebarea este: în ce ne-am mai putea transforma? De nenumărate milenii suntem la fel, cu excepţia faptului că omul şi-a mai schimbat coafura, a învăţat ce e igiena, a inventat câte ceva (spre exemplu cum să distrugă natura şi cum să îşi folosească tot mai puţin forţa fizică pentru a supravieţui), şi-a mai mobilizat creierul şi a inventat chestii revoluţionare, iar acum iată că tot minunatul om spune că în anul 2012 îşi va schimba AND-ul şi numaidecât lumea.
La fel ca şi acum sute de mii de ani, necesităţile noastre sunt aceleaşi – avem nevoie de aer, hrană, adăpost, reproducere şi uneori de afecţiune. Diferenţa este că acum avem nevoie şi de ce nu avem nevoie: foarte multă bogăţie materială, care bineînţeles nu se va transforma cu noi cînd vom muri, în nimic.
Bineînţeles, este de luat în considerare că de-a lungul mileniilor omul şi-a chinuit creierul spre a ajunge la mai mult şi chiar a reuşit, dar există o oarecare enigmă la mijloc. Dacă am evoluat atât de mult, dacă viaţa omului a devenit atât de modernă ca în prezent, atunci de ce spiritul omului, aş spune, a devenit atât de superficial? Ne hrănim spiritul cu tot felul de concepte negative, care sunt adevăratele distrugătoare sau schimbătoare ale omenirii. Omul a descoperit tehnologia, arta, sportul sau studiile din dorinţa de a crea moduri de încântare a spiritului, dar nu a inventat prostituţia, terorismul sau bolile din aceeaşi dorinţă.
Natura umană reprezintă îmbinare de bine şi mai puţin bine, dar oare partea de 80% a creierului nostru, care nu este folosită, ce ascunde? Lucruri negative sau pozitive? Răspunsul acestei întrebări se află probabil tot la experţii în ale omenirii, care mai mult ca sigur ar spune că partea accea misterioasă a creierului uman va face lumea în care trăim, un Rai pe Pământ. Părerea mea este alta – se pare, după cum se prezintă oamenii din jurul nostru, că partea aceea nu ne va aduce fericirea mult căutată, sau mai bine zis, nu pe cea spirituală. Inventarea de noi tehnologii va fi un adevărat fleac – maşini, avioane, super aparaturi cu care vom colinda prin infinitul Cosmos vor fi floare la ureche. Concomitent cu acestea va creşte şi superficialitatea şi prostia omului. Criminalitatea şi violenţa vor atinge cote tot mai mari iar competiţia interumană va fi una de-a dreptul materială, lipsită de valori reale.
Se poate sesiza cu ochiul liber că omul nu mai dă doi bani pe competenţele şi valorile semenilor lui, ba chiar îşi canalizează existenţa pe lucruri lipsite de sens şi valoare, dar pline de egoism, în condiţiile în care inteligenţa noastră este în evoluţie. Dar oare, nu puţina spiritualitate trează a „omului modern“ crează haosul de astăzi? Majoritatea oamenilor sunt la fel, trăiesc aproximativ în aceeaşi lume, dar speranţa omenirii creşte în momentul în care unii semeni de-ai noştri crează „revoluţii“ şi noutăţi. Trăind într-o lume care nu ne satisface în profunzimea naturii noastre, inventăm şi descoperim refugii care mai de care mai excentrice, spre exemplu, drogurile, alcoolul sau arta modernă în diversele ei forme.
În afară de acestea, căutând disperat printre exponatele fără de sensibilitate din jurul său, omul a început de curînd aă îşi mai preţuiască semenii, fapt destul de rar totuşi. Nevoia de a fi mai bun decât toţi ceilalţi nu a pălit, însă defularea spiritelor noastre se mai întâmplă din când în când – unii îşi mai iubesc apropiaţii, foarte puţini mai se gândesc şi la semenii suferinzi, dar toţi – absolut toţi privesc la tragediile prezentate de mass-media, cu o oarecare mulţumire în priviri. Îi condamnăm pe cei care greşesc dar nu ne condamnăm pe noi, care prin simplul fapt că urmărim pasiv aceste evenimente negative, le alimentăm continuitatea.
Câteva suflete rătăcite îşi permit, din când în când să iasă din comun şi trezesc celorlalţi sentimente de milă sau rareori admiraţie, în fond falsă. Vorbele exprimă trăiri pozitive dar oare gândurile exprimă aceleaşi tipuri de trăiri? Pictori de geniu, muzicieni valoroşi, scriitori inovativi, sportivi de performanţă sau pur şi simplu oameni de bine există şi astăzi, dar prea puţin ne interesează de ei pentru că mai mult îndrăgim violenţa şi necazul altora.
De câte ori nu vedem programe în care scandalurile şi ura sunt la ordinea zilei? De câte ori vedem campanii pozitive, dedicate semenilor noştri sau programe dedicate celor deosebiţi? În fiecare clipă a vieţii noastre…dar asupra cărora ne oprim? Asupra primelor desigur, pentru că avem nevoie să îi judecăm pe alţii, pe când faptele noastre lasă de dorit.
Acţiunile noastre care nu dau satisfacţie spirituală nici nouă înşine, nici celor din jur, nu vor duce la o adevărată evoluţie, dar mai există speranţe. Se pare că, de curând oamenii puternici ai lumii au dat „lege“ scrisă şi nescrisă că trebuie să luptăm din greu pentru salvarea lumii noastre dragi, după ce am reuşit să o distrugem. Mii de manifestanţi de prin toată lumea s-au adunat grămadă la Copenhaga să strige cât pot ei de tare că trebuie să salvăm lumea. Da, trebuie salvată dar va fi foarte greu pentru că reconstruirea unui lucru distrus este o mare dificultate. Din prostia-i caracteristică, omul „a dat foc“ la tot petrolul, cărbunele, gazul şi lemnul din lume, iar cu „fumul şi cenuşa“ lor nu a făcut altceva decât să distrugă întreaga natură şi pe el însuşi.
Soluţia este să ne luăm toţi de mână, să ne folosim minţile şi să refacem planeta, înainte să rămânem cu maşinării ultra moderne şi fără aer de respirat. Câţi dintre oameni vor face acest lucru este destul de greu de apreciat, însă cert este că rezultatul acţiunilor noastre necugetate se răsfrâng grav asupra noastră şi majoritatea specimenelor umane nu prea realizează aceste lucruri, ba chiar dau vina pe altceva, cel mai adesea Dumnezeu, spunând „asta este voia lui Dumnezeu“, fiind uşor de-a dreptul să nu îţi asumi propriile acte.
Alarmant este faptul că nu ne dă nimeni certitudinea că vom reuşi să refacem ceea ce am distrus, nici măcar marii experţi, care se declară sceptici cu privire la noile idei.
Totuşi, primii paşi ai evoluţiei noastre, după simpla-mi părere ar fi să încetăm a fi inutili comunităţii în care trăim. Inutili nu înseamnă că nu muncim, sau că nu creăm ceva, ci pasivitatea care o manifestăm faţă de realităţile fiinţei umane. Decât să privim intens captaţi de nimic, la falsele valori ce apar pe la televizor, mai bine ne-am deschide ochii, minţile şi sufletele la suferinţele şi necesităţile oamenilor de lângă noi. În cazul în care pragmatismul şi altruismul lipsesc cu desăvârşire în identitatea noastră, atunci mai bine ne canalizăm existenţa pe lucruri care să nu dăuneze nici oamenilor, nici lumii.
Materialul este indispensabil dar totuşi nu atât de important – poate fi îmbinat cu spiritualitatea şi astfel omul poate evolua armonios. Măsurarea propriilor acţiuni este cheia omenirii, dar care deocamdată nu este posedată de foarte mulţi dintre noi.
Unele negativităţi ar trebui să dispară definitiv din habitatul nostru însă fără de ele nu am putea cântări corect lucrurile, aşa că sunt necesare într-o oarecare măsură. Important este ca omul acestor vremuri să realizeze limitele pe care singur şi natura i le impune, astfel încât să poată transforma negativ în pozitiv, lucru aproape imposibil momentan.
În simpla noastră ţărişoară, cu oameni la fel de simpli în gândire se petrec lucruri destul de stranii – tinerii au învăţat ce este emanciparea şi creativitatea, o atmosferă cu iz de evoluţie. Oameni care fac umbră pământului există la fiecare pas, dar printre ei există (şi mă bucură nespus acest lucru), români valoroşi, care pun bază pe esenţa reală a lucrurilor lumeşti, dar pe aceştia nu îi vom vedea prea des la televizor, pentru că nu au loc de mulţimea de bogătani hoţi lipsiţi de onestitate şi de prostimea tinerească bolnavă de vedetism.
De apreciat este că există aceşti oameni, în contextul în care societatea încă mai încurajează evoluţia falsă spre cocalari şi pitzipoance. Oamenii aceştia – „ciudaţii“ societăţii realizează minusurile sau plusurile fiinţei umane şi mai scriu o carte (adevărată), crează o muzică „hrănitoare“ de mesaje, pictează o sumbră trăire, întâmplare sau dau o mână de hrană unui copil orfan sau unui bătrân fără puteri.
Evoluţia omului nu va consta în tehnologii nemaivăzute, ci în puterea unora dintre noi de a ne uni cu cei diferiţi de noi. Nu toţi oamenii au puterea sau conştiinţa de a fi raţionali şi deschişi la „durerile“ lumii, dar ceilalţi care au aceste puteri au obligaţia morală de a reconstrui umanitatea, deci omenirea. Faptul că nu putem deţine controlul total asupra evenimentelor este un lucru evident, dar minţile noastre şi mai ales spiritul pot munci laolaltă pentru a îndrepta măcar câteva din multele deficite cu care ne confruntăm în fiecare clipă a existenţei noastre.
Spre ce ne îndreptăm nu putem ştii pentru că întreaga omenire decide, dar individualitatea poate controla oarecum acest proces. Viaţa unui om este mult prea limitată pentru a întoarce lumea cu susul în jos, dar munca fiecăruia dintre noi va determina schimbarea viitoarelor generaţii, poate spre bine. Refuzând superficialitatea, încurajăm evoluţia omului în sine, astfel că dintr-o evoluţie spre nicăieri, vom putea trasa liniile pentru o evoluţie spre ceva.
Adauga comentariu