Toate companiile, în special cele româneşti, se confruntă cu lipsa forţei de muncă, cu gradul ridicat de plecări din companie, cu exodul tinerilor care preferă să plece să lucreze în străinătate decât să rămână în ţară.
Săptămâna trecută, pentru prima dată, patru dintre cele mai mari asociaţii din industria hotelieră şi a resturantelor au ieşit public pentru a deplânge deficitul forţei de muncă.
Această criză este mai gravă decât cea economică, iar ca soluţii, proprietarii de hoteluri şi restaurante susţin mutarea oamenilor din zonele unde nu există o cerere mare către zonele mai dezvoltate, şi importul de forţă de muncă.
În industria restaurantelor şi a hotelurilor este nevoie urgent de 50.000 de persoane. Degeaba ai clienţi dacă nu ai chelneri, cameriste, bucătari, recepţioneri etc.
În HoReCa, salariul mediu a ajuns la 1.563 de lei net pe lună (aprilie 2018), cel mai mic din piaţă, faţă de un net pe economie de 2.713 lei. Toată lumea spune că bacşişul acoperă diferenţa până la 3.000 de lei.
Nu există sector din economie care să nu se confrunte cu această problemă a lipsei forţei de muncă. Chiar şi cei din IT, unde salariul mediu a ajuns la 6.400 de lei net pe lună (1.300 de euro), au o lipsă destul de mare de programatori, softişti, faţă de comenzile pe care le au.
Problema este că firmele, antreprenorii, patronii, asociaţiile profesionale, toţi cei care lucrează în sectorul privat s-au trezit de-abia acum când soluţiile sunt limitate, când cei care ar fi putut să lucreze în companiile lor sunt de câţiva ani buni în străinătate, când programele şcolare ar fi putut să fie schimbate astfel încât să se acomodeze mai bine la cerinţele din piaţă.
Două măsuri au fost catastrofale pentru piaţa forţei de muncă în ultimul deceniu şi au determinat criza de acum.
1. Desfiinţarea şcolilor profesionale în 2009 în mandatul Ecaterinei Andronescu, ministru al educaţiei în guvernul PDL/PSD, condus de Emil Boc, cu preşedinte Traian Băsescu.
Şcolile profesionale asigurau un viitor celor care erau în zone mai slabe economic, celor care veneau de la ţară (aproape jumătate din România este la ţară, foarte multe familii neavând bani şi nici tradiţie în a-şi trimite copiii la şcoală dincolo de cele 8 clase), celor care preferau o meserie decât liceul sau facultatea.
În 2004 erau 280.000 de copii în şcolile profesionale, în 2008 erau 180.000, în 2009 numărul a scăzut la 109.000 pentru ca din 2010 totul să se prăbuşească: 51.000 de copii, în 2011 erau 10.000, în 2012 au fost 18.000.
Noroc că trendul s-a inversat odată cu presiunea companiilor străine pentru învăţământul dual: în 2013 erau 25.000 de copii în şcolile profesionale, în 2014 erau 50.000, în 2015 erau 65.000, iar în 2016 numărul lor a ajuns la 80.000. Cred că nici în 10 ani nu vom ajunge la 200.000 – 250.000.
2. Decizia guvernului Tăriceanu şi a guvernelor Boc de a limita creşterea salariului minim pe economie, a fost catastrofală şi i-a împins pe tineri să se ducă în străinătate, împreună cu părinţii lor, să caute de lucru.
La 1 ianuarie 2005 salariul minim brut era de 310 lei, la 1 ianuarie 2006 era 330 de lei, la 1 ianuarie 2007, când am intrat oficial în Uniunea Europeană era 390/440 lei, în 2008 ajunsese la 500 de lei, în 2009 la 600 de lei, în 2010 la 670 de lei, în 2012 la 700 de lei, când a venit Ponta premier l-a majorat la 750 de lei, în 2013 a ajuns la 800 de lei, în 2014 la 850 de lei şi apoi la 900 de lei, în 2015 la 1.050 lei, în 2016 a urcat la 1.250 de lei, în 2017 la 1.450 de lei, iar de la 1 ianuarie 2018 a ajuns la 1.900 de lei, dar prin trecerea contribuţiei de la angajator la angajat, pentru că pe net creşterea a fost de numai 94 de lei.
Companiile, patronii, asociaţiile profesionale, Consiliul Investitorilor Străini au criticat public, de fiecare dată, majorarea salariului minim susţinând că acest lucru va afecta economia, companiile, în special cele care lucrează în lohn pentru piaţa externă şi unde nu pot transfera către clienţi atât de uşor creşterea salariilor. Retorica era că aceste creşteri nu sunt acoperite de creşterea productivităţii, iar în final vor fi daţi oameni afară. Nu a fost deloc aşa, ci dimpotrivă.
Salariile în România sunt în continuare mult mai mici decât cele din Europa Centrală şi de Est, ca să nu mai vorbim de Europa Occidentală.
Într-adevăr este o problemă că piaţa românească, cu foarte puţine excepţii, nu poate atrage operaţiuni mai complexe care să fie executate în România din cauza faptului că forţa de muncă nu este atât de educată.
România este aproape pe ultimul loc în Europa ca pondere a angajaţilor cu studii superioare în populaţia activă.
Dacă salariul minim ar fi crescut mult mai mult din 2005 încoace, şi mai ales din 2007 când s-au deschis graniţele, iar românii au putut să meargă să lucreze liber în afară, poate nu ar fi plecat la muncă 3,4 milioane de români, ci 1-1,50 milioane.
O treime din salariaţii din România sunt plătiţi cu salariul minim pe economie. În cele mai multe judeţe, unde nu sunt investiţii, mai mult de jumătate din angajaţi sunt plătiţi cu salariul minim pe economie, iar din acest motiv creşterea acestuia este vitală.
Agenţiile de recrutare care încearcă să repatrieze români spun că la un nivel salarial de 500-600 de euro net (2.300 de lei – 2.800 de lei), ar exista un oarecare interes din partea românilor să se întoarcă în ţară.
La 1.900 de lei cât este salariul brut, netul este de 1.162 de lei (250 de euro). Asta ar înseamna dublarea salariilor.
Dacă trendul de creştere din 2005 încoace nu ar fi fost cu ţârâita, poate că acum salariul minim net de 500 de euro ar fi fost mai uşor de înghiţit, iar piaţa forţei de muncă nu ar fi fost în criză, cu încercarea unor soluţii salvatoare de a importa vietnamezi, etiopieni etc.
Poate economia românească să suporte un salariu minim de 500 de euro, este economia, adică firmele, suficient de productive pentru acest salariu? Acum discuţia nu se pune în aceşti termeni, ci pur şi simplu, ai nevoie de oameni care să lucreze indiferent cât de slab sau bine pregătiţi sunt.
Condiţiile actuale de pe piaţă, respectiv scăderea dobânzilor peste tot în lume, creşterea salariilor în toată Europa şi în special în fostele ţări comuniste, cu care intrăm în concurenţă, creşterea economică din Europa, un nou ciclu de investiţii, apariţia unor noi tehnologii implică un mix între creşteri salariale şi tehnologie, pot acomoda majorări salariale mai rapide, în special când este vorba de niveluri minime.
Economiştii români sunt prinşi în teorii, valabile în cărţi, fără să ţină cont de cicluri economice punctuale şi trenduri unice care nu se văd decât în decenii. Cine şi-ar fi putut închipui căderea comunismului, care a deschis piaţa forţei de muncă din Vest sau criza economică care a dus dobânzile la zero şi a îndreptat investiţiile din Vest către Est pe motive de costuri?
Deci, când vă plângeţi (companiile, patronii, asociaţiile profesionale, Consiliul Investitorilor Străini) de criza forţei de muncă, de faptul că nu mai reuşiţi să vă acoperiţi poziţiile, de faptul că sunt 2-3 milioane din forţa activă care stau acasă sau muncesc ca zilieri, gândiţi-vă unde aţi fost în 2009 când Ecaterina Andronescu, guvernul PDL/PSD, Emil Boc, Traian Băsescu au desfiinţat şcolile profesionale.
Şi mai ales, gândiţi-vă cât aţi protestat public împotriva creşterii salariului minim pe economie (creşterea salariului nu este justificată de creşterea productivităţii), când ar fi trebuit să susţineţi această politică pentru a mai reduce din exodul tinerilor şi a părinţilor lor de a pleca la muncă în străinătate.
Acum nu mai aveţi nimic, nici dacă majoraţi salariile!
Nu poţi să faci capitalism fără forţă de muncă.
P.S. Dacă patronii nu au majorat salariile când trebuia, Dragnea nu a ezistat deloc să majoreze salariile la stat când a preluat puterea, “furând” chiar angajaţi din sectorul privat.
Autor: Cristian Hostiuc
Sursa: Evenimentul zilei
Nu numai salarizarea mizeră și criza învățământului au pustiit la propriu țara de forță de muncă. In capitalism există o regulă, exploatare omului prin muncă este mai rațională la centru și de a dreptul sălbatică la periferii in colonii, prin acesta se realizează două chestiuni, migrația forței de muncă către centru , a celor mai buni unde sunt retribuiți mai bine și exploatați mai uman( rațional) și maximizarea profiturilor la periferii in colonii prin retribuirea muncii simbolic , adică mizer.90% din ponderea profiturilor firmelor din România este data de salarizarea mizeră a angajaților. O mare problemă trecută sub tăcere în România este accesul la locuință a tinerilor, aceștia dacă se încadrează în muncă sunt în continuare dependenți de părinți(locuind cu părinții), datorită salarizării mizere neputânduși permite închirierea unei locuințe, iar în România piața așa-zisă imobiliară este ne reglementată, avantajează speculațiile in detrimentul cetățenilor. Iară cel mai grav lucru , a fost lipsa de viziune pe termen lung in ani 90, atunci economiștii români, academicieni, clasa politică , servicii au hotărât la inițiativa FMI și BM ca strategie de atragere a capitalului străin și de a intra în grațiile politice occidentale să transforme Romania in forță de muncă ieftină și furnizoare de materii prime brute către economiile occidentale. Îmi aduc bine aminte de o dispută între doi economiști la începutul anului 1991 , in care unul spunea că atuul României este că românul se mulțumește cu puțin și că e mulțumit dacă câștigă doi dolari pe zi, iar celălalt ia spus că România nu dispune de resursele umane ale Chinei acolo da este posibilă o astfel de abordare, la noi nu, și că transformarea românilor în forță de muncă ieftină va avea repercusiuni foarte grave, atât economice cât și umane.