Escrocheria pensiilor private “obligatorii”

De trei ani, în România funcționează o piață destul de puțin cunoscută de marele public, una care, deși privată, a fost creată de la zero de către stat, prin lege. Se numește, pudic, “piața fondurilor de pensii administrate privat”, sau, mai scurt, pilonul II de pensii – termen inventat în laboratoarele Băncii Mondiale, undeva la finalul anilor ‘70.

Cunoscătorii o numesc piața “pensiilor private obligatorii”, ceea ce reprezintă o contradicție flagrantă de termeni, în condițiile în care, într-o democrație demnă de acest nume, nu poate exista ceva “privat” și “obligatoriu” în același timp.

Și totuși, există. Nu numai în România, ci în mai multe state din Europa Centrală și de Est, aceste rude sărace ale blocului occidental.

Modelul inventat de Banca Mondială a fost testat pentru prima dată în Chile, în anii ’80, adică sub dictatura militară a lui Augusto Pinochet, în aceeași perioadă în care studenții sau alți cetățeni ce se opuneau regimului erau torturați și omorâți ca niște animale.

După căderea Cortinei de Fier, experții Băncii Mondiale au încercat să-și plaseze invenția în statele proaspăt convertite la zeul capitalismului sălbatic. Nu au încercat niciodată în statele occidentale, unde cultura civică și democratică și sindicalismul veritabil ar fi blocat orice tentativă de a-i obliga pe cetățeni să acorde o proporție din câștigurile lor unei firme private, lună de lună.

Căci asta înseamnă această piață. Din primăvara anului 2008, statul român mă obligă pe mine, cetățean al acestei țări, să dau 2% din veniturile mele unei companii private, care-mi promite că îmi va calcula o pensie, pe baza sumelor prelevate în mod forțat de la mine, după ce ating vârsta de pensionare.

Iar statul a făcut acest lucru fără să mă fi întrebat vreodată dacă sunt de acord – iau eu NU SUNT DE ACORD – și rupând cele două procente din contribuția deja prelevată de la mine pentru sistemul de pensii de stat (sau pilonul I). Adică trăgându-și singur un glonte în picior, într-un moment în care îmbătrânirea populației face din ce în ce mai problematică sustenabilitatea sistemului public de pensii.

Schema urma să se extindă, planurile inițiale preconizând atingerea, în opt ani, a unei contribuții forțate de 6% din câștigurile brute ale cetățenilor la aceste companii private de pensii.

Și pentru ca delirul politicii românești să fie complet, la puțin timp după lansarea pensiilor private, guvernul Tăriceanu a dat lovitura de grație, mărind iresponsabil pensiile de stat, chiar înainte de alegeri, ceea ce a dus rapid un sistem public de pensii relativ echilibrat sau chiar excedentar la deficite din ce în ce mai mari, nesustenabile.

Ce este cu adevărat șocant este ușurința cu care s-a putut introduce o asemenea schemă financiară în România și în alte state est-europene. Fără nici cea mai mică dezbatere și aproape fără opoziție – în afară de câțiva economiști marginalizați, precum Ilie Șerbănescu sau Liviu Voinea.

Privind în urmă, putem spune că metodele folosite au fost chiar banale: s-au alocat sume importante pentru publicitate, pe lângă cele investite în cumpărarea cotei de piață. Presa, inundată cu bani, a intrat în joc, reporterii au scris articole despre ce minunată este această piață. Au preluat pe nemestecate prezentările frumos colorate în powerpoint în care, într-o romgleză neinteligibilă, se “demonstra” necesitatea acestei piețe.

Ba, mai mult, managerii noilor fonduri nu încetau să acuze România de înapoiere, explicând succesul acestei scheme în dezvoltare piețelor financiare din Kazahstan sau Polonia. Nimeni nu s-a obosit să facă vreo analiză despre efectele reale, despre fața nevăzută a Lunii.

Însă criza a început să aducă puțină lumină, deși nu neapărat în presa românească. Deja unele state au redus contribuțiile către pilonul II, iar Argentina și Ungaria au mers acum chiar mai departe, semi-naționalizând pilonul II de pensii.

“Avem o gaură imensă în sistemul de pensii de stat. Veniturile de la contribuțiile de pensii sunt cu 900 de miliarde de forinți (3,2 miliarde euro) mai mici decât cheltuielile. Este nesustenabil”, a explicat decizia ministrul ungar al Economiei, Gyorgy Matolcsy. *

Hotărârea a fost prezentată sub forma unui ultimatum dat cetățenilor de a alege între pensiile private și cele de stat – cei ce aleg prima variantă pierzând dreptul la pensia de la stat. Și asta pentru că o naționalizare propriu-zisă a pilonului II de pensii ar fi presupus despăgubiri uriașe pentru companiile private, în principal occidentale, ce operează pe această piață. Așa, statul nu se atinge de bani, însă cetățenii își pot lua legal banii de la fondurile private pentru a le muta la sistemul public de pensii.

În presa românească, decizia Ungariei a fost prezentată după modelul Bloomberg, o agenție de presă de business ce prezintă, pe acest caz, viziunea mediului de afaceri din Occident. Care, neputând să se atingă de sistemele publice de pensii occidentale, au prins o super-afacere în căpușarea legală a sistemelor de pensii din Europa de Est.

Nimic despre imoralitatea ab initio a unui sistem conceput prin obligarea prin lege a cetățenilor liberi de a ceda uzul unei părți din veniturile lor unor companii private. În ce măsură un astfel de sistem este compatibil cu valorile unei societăți democratice? Mai există vreo instanță care să protejeze cetățenii teoretic liberi de astfel de abuzuri?

Să vedem puțin cifrele acestui sistem. De când au început să colecteze bani în România, în primăvara lui 2008, fondurile de pe pilonul II de pensii au ajuns la active nete de 4,03 miliarde lei (942 milioane euro), potrivit ultimelor date ale arbitrului pieței, CSSPP, de la finalul lunii octombrie 2010.

De la demararea sistemului, 4,8 milioane de români au contribuit cel puțin o lună la cele nouă fonduri de pe piață, toate străine. Piața din România este controlată de doi mari jucători, ING (Olanda), cu 33% din participanți, și Allianz (Germania) – 25%, ceilalți administratori având cote mult mai mici.

Pilonul II de pensii încasează în prezent de la clienți 130-135 milioane lei lunar, adică în jur de 1,6 miliarde lei anual. În același timp, bugetul public de pensii are un deficit estimat la 11,4 miliarde lei (2,65 miliarde euro) în 2010, adică aproape cât în Ungaria.

Cum gaura numită deficit trebuie acoperită de undeva, banii se iau de la bugetul de stat, cel în care intră contribuțiile din taxe și impozite și din care se fac alocări pentru cheltuieli pe ministere.

Dacă banii de pilonul II ar fi intrat la bugetul public de pensii, deficitul ar fi fost de doar 9,8 miliarde lei (2,28 miliarde euro). O gaură mai mică cu 1,6 miliarde lei ar însemna alocări mai mari pentru învățământ, sănătate, cultură, armată, poliție, mediu, sport etc. Și suntem într-o țară în care 370 milioane de euro chiar contează în bugetul general consolidat – înseamnă cam 1% din veniturile bugetului României într-un an.

Or, un deficit mai mare cu 1,6 miliarde lei decât ar fi fost fără pilonul II de pensii înseamnă împrumuturi de 1,6 miliarde de lei pentru a-l finanța. Iar aici trecem la  partea interesantă a problemei.

Uitându-ne pe structura investițiilor fondurilor de pensii de pe pilonul II, observăm că, la finalul lui octombrie 2010, 63,6% din active – adică 2,56 miliarde lei – sunt plasate în titluri de stat românești.** La acestea, statul român plătește acum în jur de 7% dobândă pe an.

E ca și cum ai avea o livadă și l-ai lăsa pe vecinul mai tânăr să culeagă el fructele din 10 pruni, deoarece ți-a promis că peste 30 de ani o să aibă grijă de tine la bătrânețe. În acest caz, nu trebuie să te mire că faci mai puțină țuică decât anul trecut. Problema e când vine criza și se ieftinește țuica: atunci îți dai seama că până să ajungi la bătrânețe, să aibă grijă vecinul de tine, trebuie să ai cu ce trăi.

Dacă faci ca statul român, îi ceri cu împrumut prunele pe care le-a cules el din cei 10 pruni ai tăi, promițându-i că-i dai înapoi la anul cu 7% mai multe prune decât ți-a dat el cu împrumut. În acest ritm, peste câțiva ani, vecinul o să fie tot mai bogat, iar tu tot mai sărac. Și asta doar pentru că te-ai gândit să îi propui vecinului o schemă de asigurare la bătrânețe.

La lansarea pilonului II de pensii, ni se promitea un viitor luminos: pensii grase pentru populație și dezvoltarea sistemului financiar pentru țară. Vedem acum că banii sunt investiți în proporție covârșitoare în titluri de stat, depozite bancare și plasamente din afara țării.

Și nici măcar nu e vina fondurilor de pensii private: spre deosebire de Polonia, România are o bursă minusculă, nelichidă, lipsită deci de atractivitate pentru astfel de investitori instituționali, care ajung să plaseze banii românilor pe piețele externe de capital – adică în dezvoltarea altor state.

Realitatea e că am fost cu toții escrocați: s-a creat doar o nouă căpușă prosperă în detrimentul interesului public.

sursA: franckmelen.wordpress.com