Motto: “Venitul garantat ar putea reinstaura libertatea ca fiind un fapt si nu un slogan!” ERICH FROMM
Această lucrare se concentrează exclusiv asupra aspectelor psihologice ale venitului garantat, asupra importanței sale, asupra riscurilor pe care le comportă și asupra problemelor de ordin uman pe care le aduce la suprafață.
Cel mai important motiv pentru acceptarea conceptului de venit garantat rezidă în faptul că acesta ar putea extinde în mod radical libertatea individului.1 Istoria omenirii ne arată că, până în prezent, libertatea de acțiune a oamenilor a fost limitată de doi factori: exercitarea forței de către conducători (în fond, capacitatea acestora de a-i omorî pe disidenți) și, mai important, amenințarea cu foametea lansată la adresa tuturor celor care nu doreau să accepte condițiile aferente muncii și existenței sociale care li se impuneau.
Toți cei ce nu doreau să accepte aceste condiții, chiar dacă nu era exercitată nicio altă putere asupra lor, se confruntau cu amenințarea foametei. Principiul prevalent de-a lungul celei mai mari părți a istoriei omenirii din trecut și prezent (atât în capitalism, cât și în Uniunea Sovietică) este: „Cel ce nu muncește nu mănâncă.” Această amenințare nu numai că i-a constrâns pe oameni să acționeze în concordanță cu ceea ce li s-a cerut, dar i-a determinat și să gândească și să simtă într-o manieră care nu le-ar fi permis nici măcar să fie tentați de a acționa diferit.
Faptul că istoria este bazată pe principiul amenințării cu foametea își are de fapt originea în faptul că, exceptând unele societăți primitive, oamenii au trăit în condiții de insuficiență, de lipsuri, atât din punct de vedere economic, cât și psihologic. Nu au existat niciodată suficiente bunuri materiale pentru a satisface nevoile tuturor oamenilor, de regulă un mic grup de „directori” au ținut pentru ei tot ce au dorit, iar celor mulți care nu au putut sta la masa bogaților li s-a spus că așa a dat Domnul sau că aceea a fost ordinea naturală a lucrurilor. Dar trebuie să reținem că factorul principal în această chestiune nu l-a reprezentat lăcomia „directorilor”, ci nivelul scăzut al productivității materiale.
Un venit garantat, ce devine posibil în era abundenței economice, ar putea pentru prima dată în istorie să-l elibereze pe om de sub povara amenințării cu foametea, și astfel să-l ajute să devină cu adevărat liber și să fie la adăpost de orice amenințare economică. Nimeni nu ar avea de ce să accepte anumite condiții de muncă din temă de înfometare – un bărbat sau o femeie talentat(ă) sau ambițio(a)s(ă) ar putea deprinde noi abilități în vederea pregătirii pentru un alt tip de ocupație. O femeie și-ar putea părăsi soțul, un adolescent, familia. Oamenii ar învăța să nu se mai teamă dacă aceștia nu ar avea niciun motiv să le fie frică de înfometare. (Acest lucru ar fi valabil, desigur, doar dacă n-ar exista nici amenințări politice în calea libertății de gândire, de exprimare și de acțiune.)
Venitul garantat n-ar pune doar bazele libertății ca realitate, și nu doar ca slogan, ci ar materializa și principiul adânc înrădăcinat în tradiția religioasă și umanistă a Occidentului: dreptul necondiționat la viață al tuturor oamenilor. Acest drept de a trăi, de mânca, de a avea o locuință și acces la servicii medicale și la educație etc. reprezintă un drept uman fundamental care nu poate fi îngrădit de nicio condiție, nici măcar de una care ar fi „utilă” din punct de vedere social.
Trecerea de la o psihologie a insuficienței la o psihologie a abundenței este una dintre cele mai importante etape în dezvoltarea umană. O psihologie a insuficienței creează anxietate, invidie, egoism (ce pot fi văzute cu preponderență în culturile rurale din întreaga lume). O psihologie a abundenței generează inițiative, poftă de viață și solidaritate. Adevărul este că cei mai mulți oameni sunt încă adaptați din punct de vedere psihologic la realitățile economice ale insuficienței, în condițiile în care lumea industrială este în plin proces de a intra într-o nouă eră a abundenței economice. Dar din cauza acestui decalaj psihologic, mulți oameni nici măcar nu pot înțelege noile idei aferente conceptului de venit garantat, deoarece ideile tradiționale sunt, de obicei, determinate de sentimentele care și-au avut originea în formele anterioare ale existenței sociale.
Un alt efect al venitului garantat, dublat de reducerea drastică a orelor de lucru pentru toți oamenii, ar consta în faptul că problemele spirituale și religioase legate de existența umană ar deveni reale și imperative. Până în prezent oamenii au fost prea ocupați cu munca (sau prea obosiți după muncă) pentru a fi preocupați cu adevărat de problemele ce se regăsesc în următoarele întrebări: „Care este sensul vieții”, „În ce cred?”, „Care sunt valorile mele?”, „Cine sunt?” etc. Dacă oamenii nu vor mai fi ocupați doar cu munca, aceștia vor fi liberi să studieze în mod temeinic astfel de probleme sau vor ajunge aproape de pragul nebuniei din cauza plictiselii acute sau cronice.
Din toate acestea reiese că abundența economică, eliberarea de teama înfometării, ar marca tranziția de la o societate preumană la una cu adevărat umană.
Pentru o perspectivă echilibrată, este necesar să aducem în discuție unele obiecții împotriva, sau întrebări asupra, conceptului de venit garantat. Cea mai evidentă întrebare este dacă un venit garantat nu ar reduce, de fapt, motivația de a munci.
Pe lângă faptul că există deja un sector al populației în continuă creștere pentru care nu există posibilitatea de a munci, și deci chestiunea legată de motivația acestor oameni este irelevantă, această obiecție este, până la urmă, una destul de serioasă. Cred, cu toate acestea, că poate fi demonstrat faptul că motivația materială nu este nici pe departe singura motivație pentru muncă și efort. În primul rând, oamenii sunt motivați și de alte aspecte, precum mândria, recunoașterea socială, plăcerea pe care ne-o procură munca în sine etc. Există suficiente exemple în acest sens. Cel mai la îndemână exemplu ar fi munca oamenilor de știință, a artiștilor etc., ale căror realizări excepționale nu au fost rezultatul motivației de a câștiga bani, ci au reprezentat un complex de factori: în primul și în primul rând, interesul pentru munca pe care au prestat-o; de asemenea, mândria de a fi realizat ceva sau dorința de a avea o reputație. Deși aceste exemple ar părea evidente, nu sunt întru totul convingătoare, deoarece se poate spune că acești oameni de excepție ar fi putut depune eforturi supraomenești tocmai pentru recompensele generoase pe care le primeau, și astfel nu sunt un exemplu sau un model pentru acțiunile persoanei obișnuite. Această obiecție nu pare validă, totuși, dacă luăm în considerare motivațiile din spatele activităților întreprinse de persoane care nu împărtășesc calitățile extraordinare ale persoanelor creative. Și cât de mari sunt eforturile depuse în toate sporturile și în multe tipuri de hobby-uri în care nu există nici un fel de motivație materială! În ce măsură interesul arătat față de procesul de muncă poate fi o motivație de a munci a fost clar demonstrat pentru prima dată de către profesorul Mayo în bine cunoscutul său studiu de la Hawthrone Works, în cadrul companiei Western Electric din Chicago.2 Faptul că muncitoarele necalificate au fost atrase în experimentul care viza productivitatea muncii, în cadrul căruia acestea erau subiecții, faptul că s-au arătat interesate și au participat în mod activ la experiment, a rezultat într-un nivel crescut al productivității, și chiar într-o îmbunătățire a sănătății lor psihice.
Chestiunea devine și mai clară atunci când luăm în considerare formele societăților din trecut. Eficiența și incoruptibilitatea serviciului civil prusac tradițional au fost renumite, chiar dacă recompensele pecuniare au fost foarte scăzute; în acest caz, concepte precum onoarea, loialitatea, datoria au reprezentat motivațiile decisive pentru munca eficientă. Mai există și un alt factor atunci când ne gândim la societățile preindustriale (precum societatea europeană medievală sau societățile semi-feudale din America Latină de la începutul acestui secol). În cadrul acestor societăți, tâmplarul, spre exemplu, voia să câștige suficient de mult încât să-și susțină standardul de viață tradițional și ar fi refuzat să muncească mai mult pentru a câștiga mai mult decât avea nevoie.
În al doilea rând, este un lucru bine cunoscut faptul că omul, prin natura sa, nu este leneș, ci, dimpotrivă, are de suferit de pe urma inactivității. Oamenii ar putea prefera să nu muncească timp de o lună sau două, dar marea majoritate ar implora să muncească, chiar dacă n-ar fi plătiți pentru munca lor. Domeniile care vizează dezvoltarea copilului și bolile mintale ne oferă foarte multe informații în acest sens; avem nevoie de o investigație sistematică în care datele disponibile să fie organizate și analizate din punctul de vedere al perspectivei „lenea ca boală”, iar datele suplimentare să fie colectate prin intermediul unor investigații noi și pertinente.
Cu toate acestea, dacă banii nu vor fi motivația primordială, atunci munca în aspectele sale tehnice sau sociale ar trebui să fie suficient de atrăgătoare și interesantă încât să cântărească mai mult decât neplăcerile cauzate de inactivitate. Omul contemporan și alienat este profund plictisit (de obicei la nivel inconștient) și, prin urmare, tânjește mai degrabă după lenevie decât după activitate. Această dorință în sine reprezintă, totuși, un simptom al „patologiei normalității” din vremurile noastre. O eventuală întrebuințare greșită a venitului garantat ar dispărea după un scurt interval de timp, la fel cum oamenii nu ar mai mânca foarte multe dulciuri după câteva săptămâni de excese, presupunându-se că nu vor fi nevoiți să plătească pentru acestea.
O altă obiecție ar putea fi formulată astfel: Oare dispariția fricii de înfometare l-ar ajuta pe om să fie mult mai liber, în condițiile în care cei ce duc un trai decent sunt probabil la fel de înspăimântați de gândul de a-și pierde un loc de muncă ce le oferă, să zicem, 15.000 USD pe an, precum sunt cei ce ar putea face foamea în cazul în care și-ar pierde locurile de muncă? Dacă această obiecție ar fi validă, înseamnă că venitul garantat ar spori libertatea unei mari majorități, dar și nu libertatea clasei mijlocii și a clasei de sus.
Pentru o înțelegere cuprinzătoare a acestei obiecții, trebuie să luăm în considerare spiritul societății industriale contemporane. Omul s-a transformat într-un homo consumens. Acesta este lacom, pasiv și încearcă să compenseze pentru goliciunea sa interioară printr-un consum neîntrerupt și în continuă creștere (există multe exemple clinice referitoare la acest mecanism în cazurile exceselor alimentare, de cumpărături și de alcool ca reacții la depresie și anxietate) – acesta consumă țigări, băuturi alcoolice, sex, filme, călătorii, precum și educație, cărți, prelegeri și artă. Acesta pare că este activ, „entuziasmat”, și totuși la un nivel profund este anxios, singur, deprimat și plictisit (plictiseala poate fi definită ca fiind un tip de depresie cronică ce poate fi compensată cu succes prin consum). Industrialismul secolului 20 a creat acest nou tip psihologic, homo consumens, în special din rațiuni economice, adică pentru încurajarea consumului de masă, care este stimulat și manipulat de publicitate. Dar odată creat, acest tip de caracter influențează, de asemenea, economia și face din principiul „satisfacției în continuă creștere” un lucru ce pare rațional și realist.3
Omul contemporan prezintă o insațietate nelimitată și canalizată către un consum din ce în ce mai mare. De-aici rezultă o serie de consecințe: dacă nu există nicio limită a lăcomiei consumiste, și din moment ce în viitorul apropiat nicio economie nu poate produce suficient de mult astfel încât toată lumea să consume într-o manieră nestăvilită, niciodată n-o să se poată înfăptui o adevărată „abundență” (din punct de vedere psihologic), atâta vreme cât structura de caracter a lui homo consumens rămâne dominantă. Pentru persoana lacomă există întotdeauna insuficiențe, din moment ce niciodată nu are destul, indiferent de cât de mult are. Mai mult decât atât, aceasta întreține un sentiment de invidie și un spirit de competiție față de toți ceilalți, fiind astfel esențialmente izolată și temătoare. Această persoană nu se poate bucura de artă și de alte stimulente culturale, de vreme ce rămâne, în esență, lacomă. Acest lucru înseamnă că persoanele care ar rămâne la nivelul venitului garantat s-ar simți frustrate și inutile, iar cei care ar câștiga mai mult s-ar simți prizonierii circumstanțelor, deoarece ar fi temători și ar pierde posibilitatea consumului maximizat. De aceea cred că venitul garantat, implementat fără o schimbare în ceea ce privește principiul consumului maxim, ar contribui la rezolvarea anumitor probleme (economice și sociale), dar nu ar avea efectul radical pe care ar trebui să-l aibă.
Ce trebuie făcut, în cazul acesta, pentru a implementa venitul garantat? La nivel general, trebuie să schimbăm sistemul, de la unul de consum maxim la unul de consum optim. Acest lucru ar implica:
O schimbare substanțială în industrie, care să facă posibilă trecerea de la producția de bunuri pentru consumul individual la producția de bunuri destinate uzului public: școli, teatre, librării, parcuri, spitale, mijloace de transport în comun, locuințe pentru populație; cu alte cuvinte, focalizarea asupra producției unor astfel de lucruri ce reprezintă elementul esențial pentru dezvoltarea productivității și activității interioare a individului. Se poate demonstra că rapacitatea lui homo consumens are de-a face în special cu consumul individual de bunuri pe care acesta le „ingerează” (încorporează, asimilează), în timp ce folosirea serviciilor publice, care îi permite individului să se bucure de viață, nu generează lăcomie și rapacitate. O astfel de trecere de la un consum maxim la un consum optim ar necesita schimbări drastice la nivelul tiparelor de producție și, de asemenea, o reducere drastică a tehnicilor de stimulare a apetitului și de spălare a creierului utilizate în publicitate etc.4 Aceasta ar trebui îmbinată, de asemenea, cu o schimbare radicală a culturii: o renaștere a valorilor umanistice ale vieții, productivității, individualismului etc., spre deosebire de materialismul „omului instituționalizat” și al „furnicarelor” manipulate.
Aceste considerații conduc la alte probleme ce trebuie studiate: există criterii valide pentru a distinge între nevoi raționale și iraționale, între nevoi bune și rele sau orice nevoie resimțită în mod subiectiv are aceeași valoare? (Nevoile bune sunt definite aici ca nevoile ce contribuie la elevarea însuflețirii, conștiinței, productivității și sensibilității umane; nevoile rele, acelea care slăbesc sau paralizează aceste potențialități umane.) Trebuie amintit faptul că în cazul dependenței de droguri, excesului alimentar și alcoolismului, toți operăm astfel de distincții. Studiul acestor probleme ar conduce la următoarele considerații practice: care sunt nevoile legitime minime ale unui individ? (De exemplu: o cameră de persoană, un anumit număr de articole vestimentare, un anumit aport caloric, un anumit număr de bunuri de valoare culturală, precum un radio, cărți etc.) Într-o societate relativ abundentă, precum cea a Statelor Unite ale Americii din prezent, ar trebui să fie simplu de dedus care ar fi costurile asociate unui nivel minim de subzistență și, de asemenea, care ar trebui să fie limitele unui consum maxim. Taxarea progresivă a consumului care depășește un anumit prag ar putea fi luată în considerare. Mi se pare important faptul de a evita condițiile de trai mizere. Toate acestea ar presupune îmbinarea principiilor aferente unui venit garantat cu trecerea societății noastre de la un consum individual maxim la unul optim și o schimbare drastică de la producția destinată nevoilor individuale la producția destinată nevoilor publice.
Cred că este important să adăugăm la ideea de venit garantat o altă idee care trebuie studiată: conceptul de consum gratuit valabil pentru anumite bunuri. Un exemplu l-ar putea constitui pâinea, laptele și legumele. Să presupunem, pentru moment, că toți oamenii ar putea intra într-o brutărie și ar putea lua oricâte pâini și-ar dori (statul ar plăti brutăria pentru toate pâinile produse). După cum am spus deja, cei lacomi vor lua inițial mai multe pâini decât ar avea nevoie, dar la scurt timp după aceasta consumul din lăcomie ar scădea, iar oamenii ar lua doar cât ar avea nevoie. Un astfel de consum gratuit ar crea, din punctul meu de vedere, o nouă dimensiune în ce privește viața umană (aceasta dacă nu privim chestiunea ca pe o repetiție la un alt nivel a tiparelor de consum din anumite societăți primitive). Oamenii vor fi eliberați de principiul „cine nu muncește nu mănâncă”. Chiar și începutul acestui consum gratuit ar putea constitui o experiență complet nouă a libertății. Este evident chiar și pentru cine nu este economist că furnizarea pâinii gratuite către toți oamenii ar putea fi foarte simplu asigurată de stat, care ar acoperi aceste cheltuieli printr-o taxă corespunzătoare. Cu toate acestea, putem merge chiar mai departe. Presupunând că nu doar toate nevoile alimentare de bază ar fi satisfăcute pe gratis – pâine, lapte, legume, fructe – ci și nevoile minime de a avea îmbrăcăminte (printr-un anumit sistem, toată lumea ar putea obține, fără plată, spre exemplu, un costum, trei cămăși, șase perechi de ciorapi ș.a.m.d. pe an); iar transportul ar fi gratuit, necesitând, desigur, sisteme foarte îmbunătățite de transport public, în timp ce autovehiculele private ar deveni mai scumpe. În cele din urmă, ne-am putea imagina că asigurarea de locuințe ar putea fi rezolvată în același mod, prin proiecte majore de locuințe cu săli de dormit pentru tineri, cu camere mai mici pentru bătrâni sau cupluri căsătorite, pentru a fi utilizate fără plată de oricine ar dori. Acest lucru mă conduce la sugestia potrivit căreia o altă modalitate de a rezolva problema venitului garantat ar consta în asigurarea consumului minim gratuit pentru toate bunurile de bază mai degrabă decât oferirea de bani. Producerea acestor bunuri de bază, coroborată cu servicii publice extrem de îmbunătățite, ar susține producția, la fel cum ar face-o distribuția venitului garantat sub formă de bani.
Se poate obiecta că această metodă este mai radicală, și astfel mai puțin acceptabilă decât cea propusă de alți autori. Se poate să fie adevărat, dar să nu uităm că, pe de-o parte, această metodă a serviciilor minime gratuite ar putea, la nivel teoretic, să fie implementată în sistemul actual, în timp ce, pe de altă parte, ideea unui venit garantat va fi inacceptabilă pentru mulți, nu pentru că n-ar fi fezabilă, ci din cauza rezistențelor psihologice împotriva abolirii principiului „Cine nu muncește nu mănâncă”.
Trebuie studiată o altă problemă de ordin filosofic, politic și psihologic, aceea a libertății. Conceptul occidental de libertate s-a bazat în mare parte pe libertatea de a deține o proprietate și de a o exploata, atâta vreme cât alte interese legitime nu erau amenințate. Acest principiu a fost, de fapt, fisurat în multe moduri în societățile industriale occidentale prin taxare, care este o formă de expropriere, și prin intervenția statului în agricultură, comerț și industrie. În același timp, proprietatea privată în termeni de producție începe să devină din ce în ce mai mult înlocuită de proprietatea semi-publică a corporațiilor-gigant. Deși conceptul de venit garantat ar presupune unele reglementări suplimentare din partea statului, trebuie să amintim că, în prezent, conceptul de libertate pentru individul obișnuit nu rezidă atât în libertatea de a deține și exploata proprietatea (capitalul), ci în libertatea de a consuma orice dorește. Mulți oameni din ziua de astăzi ar considera o lezare a libertății lor faptul de a se îngrădi consumul nelimitat, deși doar membrii clasei dominante sunt cu adevărat liberi să aleagă absolut orice doresc. Concurența dintre diferitele mărci producătoare de bunuri identice și alte varietăți de bunuri distincte creează iluzia libertății personale, pe când, în realitatea imediată, individul dorește ceea ce este condiționat să dorească.5 O nouă abordare a problemei libertății este necesară, și doar prin transformarea lui homo consumens într-o persoană productivă și activă vor cunoaște oamenii o libertate în adevăratul sens al cuvântului, și nu doar în posibilitățile nelimitate de a alege dintre produse.
Principiul venitului garantat va cunoaște un efect deplin doar dacă va fi completat de: (1) schimbarea obiceiurilor de consum, transformarea lui homo consumens într-un om productiv și activ (pe modelul lui Spinoza); (2) crearea unei noi atitudini spirituale, aceea a umanismului (în forme religioase și non-religioase); și (3) o renaștere a metodelor cu adevărat democratice (de exemplu, o nouă cameră „inferioară” sau a deputaților prin integrarea și însumarea deciziilor luate de sute și mii de grupuri în cadrul ședințelor, participarea activă a tuturor membrilor din orice tip de întreprindere, în management etc.)6. Riscul ca un stat ce are grijă de toți oamenii să devină o zeiță supremă cu trăsături dictatoriale poate fi preîntâmpinat doar printr-o sporire drastică și simultană a procedurilor democratice în toate sferele activităților sociale. (Adevărul este că și în prezent statul este extrem de puternic, fără să ofere astfel de beneficii.)
Pe scurt, în ceea ce privește venitul garantat, trebuie realizate proiecte de cercetare și în alte domenii în afară de cel economic, precum: psihologie, filosofie, religie și educație. Marele pas către un venit garantat va fi încununat de succes, în opinia mea, doar dacă va fi susținut de schimbări în alte sfere de activitate. Nu trebuie să omitem faptul că venitul garantat poate să aibă efectul scontat doar dacă încetăm a mai aloca un procent de 10% din totalul nostru de resurse înarmării periculoase și inutile din punct de vedere economic, dacă oprim răspândirea violenței absurde prin sprijinul sistematic acordat țărilor subdezvoltate și dacă putem găsi metode de a opri explozia demografică. Fără astfel de schimbări, niciun plan pentru viitor nu va avea sorți de izbândă, deoarece nu va mai fi niciun viitor.
Note de subsol
1. Op. cit. discuția pe care am avut-o în legătură cu „garanția universală a subzistenței” din Societatea sănătoasă (New York: Holt, Rinehart și Winston, 1955), p. 355 et seq.
2. Op. cit. Elton Mayo, „Problemele umane ale unei civilizații industriale”, a doua ediție (New York: The Macmillan Co., 1946).
3. Problema este cu atât mai complicată cu cât traiul a cel puțin 20% din populația americană este caracterizat de lipsuri, la fel ca în unele părți ale Europei, în special în țările socialiste, care încă nu au atins un standard de viață satisfăcător, și cu cât majoritatea oamenilor care trăiesc în America Latină, Asia și Africa trăiesc puțin peste nivelul de înfometare. Orice argument care vizează un consum redus se lovește de argumentul că în cele mai multe colțuri ale lumii este necesar un consum mai mare. Perfect adevărat, dar există riscul ca până și în țările sărace din prezent consumul maxim să le ghideze toate eforturile, să le formeze spiritul, și să fie susținut chiar și atunci când nivelul optim (nu maxim) de consum va fi atins.
4. Nevoia de a restricționa publicitatea și, mai mult, de a schimba producția în sensul unei producții mai mari de servicii publice nu reprezintă ceva realizabil fără o intervenție susținută a statului.
5. Și în cazul acesta birocratizarea totalitară a țărilor din blocul Sovietic a stricat reputația oricărei reglementări a consumului.
6. Op. cit. Fromm, Societatea sănătoasă, loc. cit.
Traducere: I.m.Popa, https://ipopa.wordpress.com/
Referinte:
http://portland.indymedia.org/en/2006/04/337865.shtml
Sursa: Social East
Adauga comentariu