Elita natiei si tapul surogat

basescu Membrii de vârf ai castei intelectuale a patriei nu-şi permit un singur răgaz în marşul avântat al dezamăgirii. Şi cu ce ochi căscaţi de admiraţie ne uitam la ei! Plini de erudiţie, cunoscători de limbi moarte, minţi ascuţite în a radiografia nevăzutul şi a stabili viitorul, nu-şi dădeau în petic decât la capitolul punerii în practică. Unii şi-au menţinut independenţa lăsându-se miniştri în orice fel de guvern; alţii s-au făcut editori pentru a-şi râde mai bine de cărţi şi de autorii lor; câţiva au acceptat salarizarea CNSAS pentru a servi cauzei turnătorilor în numele luptei împotriva Securităţii; foştii disidenţi îi recondiţionează pe activiştii împotriva cărora se ridicaseră, pupă mâini de barosan şi promovează borcane cu zacusca democrată.
Elita intelectuală a patriei, cu membri promovaţi la excepţional. Ei nu mai sunt profesori de Fizică ori de Literatură, critici de artă, ziarişti sportivi ori cercetători, ci, pur şi simplu, filosofi. Cu atât mai bine ţării şi lor cu – atât mai bine. Numai că filosofii au fost, de regulă, marginalizaţi şi aruncaţi în temniţă de când se ştiu. Mai ales în comunism, unde erau lăsaţi în pace cu o singură condiţie: să filosofeze în slujba regimului. Când criteriile sunt răvăşite, se dă în abuz semantic: Paul Goma nu-i considerat nici măcar scriitor (după cum au decis organele comuniste şi democrate), iar dacă totuşi ar fi, nu arc talent, pe când ei sunt, cu mic, cu marc… filosofi. Dormitând la picioarele călăului.
Chiar să nu aibă autorul Apelului către lichele nici o tresărire de orgoliu când se asociază organic echipei politice a lui Traian Băsescu, formată din foşti activişti, securişti, mici afacerişti, inamici ai democraţiei, impostori şi sperjuri? Să nu fi fost acel pamflet zguduitor nimic altceva decât ţipătul dorinţei de afirmare al unei vanităţi prea mari pentru a fi cuprinsă în biografia unui individ care s-a priceput să reziste prin ceea ce ar fi putut crea (dar nu a făcut-o) sub comunism? Iar dacă pentru autorul Minimei moralia orice poate fi explicat, interpretat şi, ca urmare, acceptat, ce mai poate fi considerat moral şi ce nu? Pentru cei care au înjurat cu reuşite figuri de stil pe reprezentanţii ticăloşiei neamului nu e cutremurător ca acum să fie acuzaţi că se află în cârdăşie cu ci? Pentru un pumn de euroi? Pentru un surplus de faimă? Un blid de satisfacţie profesională?
Biografia ziaristului Traian Ungureanu s-a retras zilele trecute la umbra unui nou scandal. Binecunoscutul om de cuvinte scoase din bască şi înşirate pe aţă pentru cine dă mai mult a fost expediat cu ropote de tobe din echipa de analişti ai Cotidianului, după ce gărgărăşia sa anunţase că va candida pentru un fotoliu în Parlamentul Europei din partea PD-L şi, fatalmente, a lui bădica Traian Băsescu. Cum era de aşteptat, membrii societăţii s-au erectat iute în două tabere divergente, unii susţinând că bine i-au făcut, din moment ce un ziarist trebuie să-şi protejeze reputaţia prin neatârnare, iar alţii că, dimpotrivă, au şi ziariştii dreptul la propria opinie – de ce trebuie să plătească unul care, scârbit de ipocrizie, şi-a dat opţiunile pe faţă?
Nu ştiu alţii ce cred, dar a fost o vreme când am considerat articolele d-lui Traian Ungureanu ca fiind printre cele mai pitoreşti şi inspirate din întreg arsenalul scris al breslei jurnaliere de pe ambele aripi ale Dâmboviţei. Apoi, încetul cu încetul, precum un bătrân fotbalist de liga a doua cufundat în prea multă băutură şi glorie, forma sa a început să dea rateuri. Asta şi pentru că, din simplu simpatizant al lui Traian Băsescu (opţiune naturală în contextul rivalităţii electorale a lui Adrian Năstase), renumitul palavragiu a devenit un din ce în ce mai ataşat băiat de casă, găsind numai cuvinte de laudă la adresa comandantului şi niciunul de critică, chiar şi când aceasta ar fi fost acceptată.
Conducerea Cotidianului trebuia să-şi rătăcească idila cu Traian Ungureanu imediat ce preşedintele patriei a ţinut să-l numească ambasador. Cu jumătate de gură, “TRU” s-a declarat partizan băseic, dar pentru un ziarist aceasta este frânghia de mărgăritar a paradoxului obiectiv: a fost sincer pentru că a recunoscut, dar a minţit continuând să scrie. La fel de mizerabilă este şi schizofrenia de a face parte din conducerea unui institut aflat sub tutela prezidenţială la paritate cu editorializarea părerilor de bine la adresa şefului şi omiterea cu bună ştiinţă a celor de rău; nedemn este şi să te laşi decorat de preşedintele (politic) al ţării în timp ce continui sa scrii articole cu temă de sezon la gazetă cu pretenţii imparţiale.
Pe de altă parte, disputa trebuie nuanţată cu ceva mai multă fineţe. Un observator (prea) indignat a mers până la a susţine că Traian Ungureanu “contribuie la compromiterea statutului de jurnalist.” Aş sugera să păşim mai uşor cu acuzaţiile pe scări, ca să nu riscăm să ne pierdem credibilitatea în fosa ascensorului. Cu toate păcatele sale puse unul peste altul, dacă “TRU” ar face una ca asta, oare ce s-ar putea spune despre adevăraţii bonzi ai jurnalismului otrăvit, de la Ion Cristoiu, C.T. Popescu, CV. Tudor până la Cornel Nistorescu şi ceilalţi? Pe lângă ci, până şi articlerii de la Dimineaţa, Azi ori Zig-Zag trec drept eminenţe ale onestităţii profesionale şi ale bunului simţ cetăţenesc. în afară de cei enumeraţi, în presa patriei mişună sute de securişti, îndatoraţi, fiecare în parte, vechilor şi noilor structuri, în niciun caz adevărului sau interesului naţional.
Deplângând sminteala presei, Cristian Tudor Popescu (cel care îl sprijinea discret pe Adrian Năstase ori de câte ori i se ivea prilejul) ajunge să constate că de separarea puterilor în stat s-a ales praful. Uite că am ajuns să avem o presă aservită, fraţilor! Nici măcar teoretic nu se putea vorbi la noi de independenţa presei, atâta timp cât multe publicaţii primesc subvenţii de la stat, darămite dacă nu s-ar închide ochii asupra sforilor trase din subteran (un truism în discursurile politice ale ultimilor ani)… Presa n-a ajuns preşul Puterii prin gestul disperat al lui Traian Ungureanu; ca n-a încetat o clipă să fie, de prin 1945 încoace.
Din când în când, asistăm la următorul scenariu: în faţa clasei este scos un elev corigent. Profesoara îl face cu ou şi cu oţet: iată cine este de vină că nu mai avem cretă la orc! Prea laşi, comozi, manipulaţi ori invidioşi ca să mai judece şi ci, colegii acceptă verdictul cu supusă bucurie. Cutare este vinovat pentru sărăcia naţională. Se dă un nume de duşman politic. Cutare pentru proliferarea corupţiei. Se dă alt nume (dacă duşmanul e puternic, se repetă numele). Cutare pentru păstrarea vechilor structuri. Aici, de regulă, se tace, căci ar fi prea mulţi de numit. Cutare pentru decăderea fotbalului… A mersului trenurilor. Starea vremii. Tot aşa cum azi Traian Ungureanu este la un pas de a deveni eponimul dezertării publicistice. Ar fi bine, pentru că s-ar simplifica lucrurile. Ar fi îndepărtat în graba pionul decisiv şi lucrurile ar intra pe făgaşul cel bun la fel de repede şi Ia fel de considerabil ca în urma îndepărtării lui Nicolae Ceauşescu. Numai că au trecut douăzeci de ani de atunci şi noi încă mai bâjbâim în căutarea adevărului.
Nu din cauza unor muşte nu poate intra lumina Soarelui prin fereastră.