Educaţia românească (de)mitizată

S-a vehiculat tot mai insistent în ultimul timp necesitatea unei educaţii în România care să permită dezvoltarea competenţelor care, la rândul lor, să faciliteze o integrare cât mai rapidă a absolventului în această societate de consum a informaţiei şi nu numai. Desigur, dezvoltarea simţului de adaptare la „piaţa muncii” şi a flexibilităţii sociale este imperios necesară. Însă, este suficient? Lumea de astăzi se confruntă cu prea multe exemple despre unde anume pot duce cunoştinţele şi competenţele nedublate de atitudini, crezuri şi valori ferme. Intelectualitatea laică sau religioasă interbelică care a “migrat” spre extrema dreaptă se poate constitui ca un avertisment în această privinţă. Cunoştinţele nu sunt prioritare, atâta timp cât lipseşte CARACTERUL!

Viaţa trebuie construită în funcţie de valori, nu de repere false. Existenţa umană trebuie văzută ca o oportunitate de schimbare a mentalităţilor, a atitudinilor şi comportamentelor. În perioade diferite, folosind căi de influenţe diferite, s-a ajuns la formarea unor copii socialmente diferiţi. Cât de mult diversitatea idealurilor a dezorientat parcursul educaţional este vizibil în dificultatea cu care prezentul românesc reuşeşte să regăsească idealul modernităţii: CETĂŢEANUL.

În această privinţă, realitatea existenţială contemporană ne demonstrează că se poate trăi şi fără repere, fără criterii, cu pseudo-valori, promovând doar un mimetism social. În consecinţă, persoana umană este redusă la un “eu independent” în opţiunile sale de viaţă şi acţiune până la iresponsabilitate, iar absenţa scopurilor creează o arie largă lipsei de acţiune (mai bine zis se instalează mentalitatea de a nu face). Înstrăinat de lume, preocupat numai şi numai de propria-i supravieţuire, omul recent trăieşte într-o „societate a spectacolului” în care proiectele comunitare îşi pierd valabilitatea în faţa lipsei de iniţiativă şi entuziasm.

Din acest punct de vedere, elevul trebuie educat în direcţia unei contribuţii la construcţia viitorului. În condiţiile transformărilor tot mai accelerate prin care trece societatea umană este necesară o formă de învăţare anticipativă, în acord cu o viziune în care viitorul nu trebuie doar aşteptat, ci şi anticipat, nu doar ghicit, ci şi proiectat. Într-o asemenea perspectivă, educaţia nu va fi doar anticipativă ci şi participativă, creîndu-se două tipuri de solidaritate: în timp (prin anticipare) şi în spaţiu (prin participare).

Deocamdată nu avem nici una dintre ele. Rezultatele examenului de la BAC ne pun în faţa unei realităţi triste, greu digerabile. Însă, care nu ne poate lăsa indiferenţi. Iluzia că avem un învăţământ performant – superior altor sisteme educaţionale – s-a prăbuşit! Ne-am “cosmetizat”, sperând în ceva ce nu avea consistenţă. Deocamdată asistăm la năruirea a încă unui mit “frumos”! Procesul de demitizarare continuă! Oare ce urmează?…

prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro