Ştirea că Tractorul Braşov (întemeiata în România anilor ’20 ca fabrică de avioane!) va deveni mall Auchan m-a făcut să mă întreb înca o dată dacă guvernanţii acestei ţări nu pot sau nu vor. Boala vacii nebune a apărut ca urmare a faptului că vacile sunt hrănite cu alte vaci (nebune), transformate industrial în granule furajere. Guvernanţii noştri au înnebunit autofurajându-se cu granulele, cu hălcile, cu ciozvârtele toxice ale unei Românii pe care tot ei au îmbolnavit-o, poluat-o, corupt-o.
Cum poate crede cineva că drumul spre stabilitatea economică şi sănătatea socială ale unei ţări trece prin transformarea unei fabrici în mall şi complex de locuinţe e dincolo de priceperea mea. Poate că mallul va funcţiona ca centru de distribuire a ajutoarelor sociale, iar complexul de locuinţe va deveni azil de noapte pentru muncitorii braşoveni rămaşi fără locuri de muncă. Da, ştiu, mi se va spune că mallul va furniza locuri de muncă. Locuri de muncă temporară, tristă şi prost plătită. Locuri de muncă în “servicii”, că de produs pot produce doar alţii: cei care ne vând idealul locurilor de muncă în “servicii”.
2. Să luăm, de exemplu, cazul Germaniei, cea mai puternică economie a continentului în momentul de faţă şi ţară al cărei guvern pare dedicat celei mai austere economii de piaţă. Fundaţiile partidelor de guvernământ din Germania – Karl Adenauer (a partidului Creştin-Democrat) şi Hans Seidel (a partidului Social-Creştin) [1] – s-au remarcat în ultimii ani prin susţinerea ideilor, programelor, partidelor şi fundaţiilor neoliberale din România. [2] PDL, FCD, Noua Republică, Băsescu, Baconsky, în fine, orice prieten al privatizării cu orice preţ a României a fost un prieten al fundaţiilor de (centru)dreapta din Germania. Printre fundaţiile care au pus umărul financiar la coagularea unei elite pro-neoliberale în România s-a aflat şi Fundaţia Volkswagen, care în 1998 a donat 1,000,000 de mărci Colegiului Noua Europă, pepiniera miniştrilor de externe PDL Adrian Cioroianu, Teodor Baconsky şi Mihai Răzvan Ungureanu (de asemenea prim-ministru ex-Terminator) şi a piticilor moral, intelectual şi neoliberal de sub fusta Albei ca Zăpada. Dar adevărul e că prosperitatea Volkswagen e rodul controlului statului asupra firmei.
3. VW a fost înfiintata în 1937 sub denumirea de “Compania pentru Dezvoltarea Volkswagenului German”. În 1938 a fost incorporată sub denumirea de Volkswagenwerk GmbH. Imensele costuri de proiectare a maşinii şi de construire a fabricii din Wolfsburg au fost asumate de statul nazist. Hitler era personal interesat în construirea de către germani, la concurenţă cu americanii care deţineau firma rivală Opel, a unei maşini ieftine pentru “rasa superioară”. Piatra de temelie a fabricii VW din Wolfsburg a fost pusă de Hitler însusi, iar actele fondatoare ale companiei prevedeau că VW e o firmă de utilitate publică, non-profit, care urma să pună în aplicare ordinele Fuhrerului cu privire la “manufacturarea, proiectarea şi punerea în vânzare a maşinii VW”. [3]
În perioada războiului (1939-45), VW a construit mai ales vehicule militare, dar şi 50,000 de maşini. Goring a folosit fabrica pentru a repara avioane Junker 88 şi pentru fabricarea de bazooka şi rachete V1. Din 1941, VW a folosit ca forţă de muncă ieftină prizonieri din lagăre, puşi sub supraveghere SS. [4] După cum notează Simon Reich, compania a prosperat datorită unui neîncetat influx de lichidităţi, accesului discreţionar la materii prime şi deţinuţilor folosiţi ca forţă de muncă ieftină. [5] Dacă în primii doi ani VW a înregistrat pierderi de 18,000,000 de mărci, în 1943 înregistra deja un profit de 10,000,000 de mărci. La începutul lui aprilie 1945, în faţa ofensivei trupelor americane, conducerea fabricii din Wolfsburg a ars toate documentele incriminatoare şi a fugit împreuna cu trupele SS care păziseră deţinuţii.
4. După 1945, VW s-a aflat în sectorul britanic de ocupaţie. Departamentul de Comerţ britanic a considerat că VW – ca firmă fanion a Germaniei naziste – ar trebui desfiinţată. Măsura propusă avea în vedere atât pedepsirea unei companii asociate regimului nazist, cât şi eliminarea de pe piaţă globală a unui competitor al firmelor britanice de automobile. Oficialii Ministerului de Finanţe britanic însa, au susţinut că VW, alături de alte firme germane, trebuie ajutată să se refacă pentru a lua povara de pe umerii trezoreriei Marii Britanii, care trebuia să hrănească şi să îmbrace populaţia germană aflată sub ocupaţie.
Viitorul ministru german al economiei, Ludwig Erhard, a susţinut şi el că, de vreme ce poporul german a construit VW, poporul german era proprietarul de drept al VW. La cererea autorităţilor federale germane şi cu acordul autorităţilor de ocupaţie britanice, VW a fost deci naţionalizată şi pusă sub autoritatea guvernului federal în Septembrie 1949. Landul Saxonia Inferioară urma să exercite controlul direct asupra VW în numele guvernului federal şi în interesul poporului german. [6] La conducerea VW a fost adus Heinrich Nordhoff, care deţinuse sub nazişti funcţii de conducere în concernul Opel. Şi el folosise în fabrica sa deţinuţi ca forţă de muncă.
Fără acţionari, şi deci fără obligaţia de a plăti dividende, VW a putut folosi cea mai mare parte din profituri pentru achiziţia de echipament, pentru cercetare şi pentru salarii care să asigure cooperarea muncitorilor şi dezactivarea sindicatelor comuniste. Din 1948, VW a început să domine deci piaţa germană de maşini.
5. Deşi Erhard declarase că VW va fi naţionalizată doar pentru a fi privatizată, şi deşi propunerea lui avea suportul industriaşilor germani, elitele politice şi administrative ale Germaniei Federale au pus piedică procesului de privatizare. Ministerul de Finanţe, condus de Creştin-Democraţi, prefera o relaţie mai strânsă între stat şi marile concerne decât o permitea neoliberalismul lui Erhard. Creştin-Democraţii şi Social-Democraţii erau, împreuna cu sindicatele, de acord că naţionalizarea marilor firme permite statului să instituie politicile cele mai utile la nivel micro şi macro-economic. Liderul Uniunii Creştin-Sociale, Franz Josef Strauss, susţinea chiar că statul trebuie să joace un rol economic hotărâtor, în tradiţia “conservator dirijistă”. [7]
Când, în 1955 şi 1957, Erhard a cerut din nou privatizarea VW, oficialii Creştin-Democraţi ai Ministerului de Finanţe, împreuna cu Nordhoff, au susţinut că privatizarea ar fi prematură din cauză că firma nu era destul de competitivă pentru a rezista pe piaţă neprotejată de stat. Fritz Schaffer, ministrul de Finanţe, şi unul dintre cei mai respectaţi membri ai Partidului Creştin-Democrat, a argumentat că, din raţiuni naţionaliste, dacă VW e să fie vândută, în nici un caz nu poate fi vândută unor străini.
Autorităţile landului Saxonia Inferioară – şi cele Creştin-Democrate sau Creştin-Sociale şi cele Social Democrate – se opuneau şi ele privatizării. Când, în 1961, s-a căzut de acord asupra unui plan de privatizare a VW, acesta nu avea nimic de a face cu neoliberalismul. 40% dintre acţiuni urmau să rămână în posesia guvernului federal şi a landului Saxonia Inferioară (dividendele urmau să finanţeze Fundaţia Vokswagen). Restul de 60% urma să fie vândut cetăţenilor germani în loturi de maximum 5 acţiuni care nu puteau fi revândute fără aprobarea companiei. Practic, privatizarea VW nu însemna denaţionalizarea VW. Guvernul, băncile şi partidele (Social-Democraţii, Creştin-Socialii, Creştin-Democraţii) au căzut de acord că menţinearea controlului asupra sectoarelor cheie ale industriei şi economiei naţionale e de importanţi vitală.
Ca urmare, în 1960, guvernul a blocat cumpărarea BMW – falimentară la acel moment – de către firma britanică GEC. Guvernul Creştin-Social al landului Bavaria a declarat că “din raţiuni de mândrie locală şi din grijă pentru cei 15,000 de salariaţi ai BMW” preferă să achiziţioneze el însusi firma BMW decât să o vândă britanicilor de la GEC. [8] În 1968, guvernul federal a blocat achiziţionarea NSU de către Fiat. Iar la mijlocul anilor ’70 a blocat achiziţionarea Daimler-Benz de către investitori iranieni.
6. La conducerea Daimler-Benz se afla Friedrich Flick, condamnat pentru crime de război în 1947. Flick fusese, ca proprietar al fabricii de armamente Flick, unul din principalii furnizori ai maşinii de război naziste. Flick a fost şi unul dintre cei mai mari jefuitori ai averilor evreieşti din zonele ocupate de Germania nazistă. Imperiul său industrial era, de asemenea, clădit pe munca deţinuţilor. În 1947 a fost deci expropriat şi condamnat la şapte ani de închisoare. Din care a executat trei. La ieşirea din închisoare, guvernul de la Bonn i-a restituit cea mai mare parte a proprietăţii, inclusiv cele 39 de procente în compania Daimler-Benz. În noua/vechea sa calitate de manager al Daimler-Benz, Herr Flick era în intime relaţii cu oficiallii Creştin-Democraţi, inclusiv cu secretarul personal al lui Adenauer, care a fost mituit de Daimler-Benz cu “maşini în schimbul asistenţei guvernului pentru sporirea exporturilor.” [9]
În 1975, legislaţia germană a interzis explicit, prin lege, vânzarea către străini a tuturor companiilor care au de a face cu interesele vitale naţionale ale Germaniei (industria de maşini, căile ferate, poşta, regiile de consum). Abia la sfârşitul anilor 80 au fost privatizate companii precum VW şi Lufthansa, şi chiar şi atunci în condiţii care păstrau controlul german asupra firmelor supuse privatizării. Înainte de a trece la concluzii, trebuie să mai precizăm un singur punct.
7. Şi anume că primul program de “privatizare” din istoria Europei îi aparţine lui Hitler. La acea dată, în 1934, nemţii nici măcar nu aveau un cuvânt pentru ceea ce era opusul “naţionalizării” sau al “socializării”. Aşa că au născocit termenul “Reprivatisierung”. Germa Bel arată că, sub Hitler, privatizarea avea două scopuri: 1. asigurarea sprijinului industriaşilor pentru regimul nazist şi 2. încurajarea austerităţii bugetare, a deprinderii de a consuma puţin, deprindere esenţială pentru o Germanie care se pregătea de război şi care deci avea nevoie de canalizarea resurselor către viitorul front, nu către consumul intern. [10]
Cu mici excepţii, marii industriaşi germani au dus-o într-adevăr bine în Germania nazistă. Dacă programul de campanie electorală al Partidului Naţional-Socialist cerea naţionalizarea marilor trusturi, Germania lui Hitler a aruncat în braţele trusturilor multe din monopolurile statului sau din firmele/băncile naţionalizate (de la cetăţenii germani de origine evreiască). De exemplu, vechea noastră cunoştinţă Friedrich Flick a făcut epocă. În 1932, Flick a vândut statului, cu un preţ de trei ori mai mare decât cotaţia la bursă, majoritatea acţiunilor concernului de prelucrare de oţelului Stahlverein, falimentar la acea dată. În 1936, guvernul Germaniei i-a înapoiat lui Flick – care oricum contribuise financiar la ascensiunea nazisţilor – toate acţiunile. [11]
Lista malversaţiunilor de genul acesta este uriaşă, şi uimitor de asemănătoare cu ceea ce s-a petrecut în România ultimilor 20 de ani în numele privatizării, neoliberalismului, “individualismului”, “atlantismului”, “capitalismului” şi “democraţiei”. Şi atunci, ca şi acum, cei care au suferit au fost oamenii normali, obişnuiţi, micii întreprinzatori. Guvernul nazist a coordonat creditele către marea industrie şi a silit firmele mici, care câştigau sub 10,000 de mărci pe an, să se închida (vă mai amintiţi de “impozitul forfetar” al lui Boc?).
În ianuarie 1929, Herr Budian, de la conducerea Frontului Muncii, cerea să se diminueze cu 35,000 numărul tinerilor admişi în şcolile profesionale. [12] Erau vizate în special meseriile de: brutar, cofetar, măcelar, croitor, tâmplar şi tapiţer. Zeci de Mii de mici ateliere, lăptării, tutungerii, brutării au fost închise cu forţa de regimul nazist, care voia să pună capăt independenţei economice a micului întreprinzator. Noua generaţie, afirma răspicat Herr Budian, trebuia să se îndrepte către industria grea, de construcţii, inginerie şi minerit. [13] Şi mai profetic era însa Herr Syrup, preşedintele Consiliului Naţional de Asigurări Sociale care aplauda în 1938: “Transferul accelerat de întreprinzatori mici şi mijlocii din domeniul vânzării cu amănuntul în câmpul muncitorilor şi al funcţionarilor de birou.” [14]
Confruntaţi cu ascensiunea neruşinată a plutocraţiei îmbogatite de privatizarea nazistă, cetăţenii obişnuiţi ai celui de-al Treilea Reich au început să-şi manifeste nemulţumirea. Oficialităţile naziste au reacţionat dur, punând aceste cârteli pe seama frustrărilor şi urii populare faţă de oamenii superiori moral şi intelectual. Inegalităţile sociale rezultate din transferul ilicit de bogăţie de la stat la oligarhii nazişti erau justificate de propaganda oficială nazistă prin apelul la ideologia neoliberală. Astfel, pe 30 iunie 1938, oficiosul SS Schwartze Korps clama: “Avem înca printre noi anumiţi vechi camarazi care nu se pot dezbăra de obiceiul de a-i considera pe unii dintre semenii lor ca fiind vătămători celorlalţi, doar pentru că se întâmpla să câştige mai mulţi bani decât restul. Nu vor să realizeze că aceste câştiguri sporite sunt rezultatul mai marii capacităţi şi sporitelor performanţe ale acestora. Dar regimul are nevoie de oameni inteligenţi care pot să realizeze şi deci să câştige mai mult.” Curat neoliberală, vocea organului lui Herr Himmler.
8. Cu alte cuvinte, privatizarea României e un dezastru pentru că nu are cum să fie altfel. Macro-privatizarea, după cum arată şi Janine R. Wedel într-una din strălucitele ei cărţi, nu implică doar transferul de proprietate de la stat la particulari, ci “privatizarea informaţiei oficiale, a legitimităţii, a expertizei, a memoriei instituţionale şi a conducerii.” [15] După cum recunoaşte E. Wayne Merry, analistul politic şef al Ambasadei SUA la Moscova în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn, rezultatul “privatizării” a fost că: “Am [adică SUA] declarat sezon deschis furtului la nivel naţional şi am dat undă verde fugii de capital la nivel de sute de miliarde de dolari şi la jaful resurselor naturale.” [16]
Singurii care au profitat de pe urma privatizării sunt “flexienii” – termenul îi aparţine lui Wedel -, adică persoanele şi reţelele mişcându-se oportunist şi lipsit de scrupul între public şi privat: oamenii conflictelor de interese.
Problema economiei româneşti nu e statul. Şi soluţia economiei româneşti nu e privatizarea cu orice preţ.
9. Privatizarea nu e decât o modalitate de a distrage atenţia de la faptul că statul român nu mai are o misiune, o direcţie. Nu mai e reprezentativ. Am moştenit un stat nereprezentativ de la regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Privatizarea nu a făcut decât să ascundă deriva statului român şi să profite de pe urma ei. După cum ne-o dovedeşte exemplul “miracolului economic” german, petrecut sub patronajul statului, nu economia de stat e problema. Ci statul fără căpătâi şi elitele flexiene pe care le cloceşte.
Nu vom rezolva problema României privatizând totul. Ci rezolvând criza de identitate a statului român.
10. Am afirmat cândva că, după patru decenii de comunism, după 1989, România a avut parte, absurd, de denazificare. Imediat după 1989, toţi opozanţii lui Ion Iliescu erau denunţaţi drept legionari! La nivelul discursului politic aşa au stat lucrurile. La nivelul practicii economice însa, după 1989, am avut, cu mici excepţii, o Românie cu două regimuri: fascism pentru micul investitor, sufocat de stat şi de marile companii, libertate de mişcare pentru marii flexieni sau băieţii deştepţi.
Cred că a sosit timpul ca aceleaşi legi să fie aplicate uniform tuturor. Pentru că legile sunt ale statului român. Şi statul român ar trebui să fie un stat reprezentativ, adică responsabil şi răspunzător faţă de naţiunea română. Iar naţiunea română are nişte interese naţionale care trebuie apărate. Şi aceste interese naţionale au de a face cu o anumită conştiinţă naţională. Fără de care plutim în derivă, pradă flexienilor. Flexieni care ar trebui să înceteze cu acuzaţiile de “fascism”, “colectivism”, “antisemitism” azvârlite la tot pasul în obrazul celor care le denunţă corupţia. Lozincile – “individualism”, “atlantism” etc – nu pot îmbunatati modul de viaţă al unei întregi naţiuni. Servesc, doar, la plata chiriei unor trântori de lux.
[1] Vezi http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm .
[2] Vezi Laurentiu Diaconu-Colintineanu, “Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic” (contributors.ro din 28 iunie 2011) (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/). În noiembrie 2011, Traian Basescu a vizitat Germania: “În acest context, preşedintele Traian Băsescu a reconfirmat menţinerea anului 2015 ca dată ţintă de aderare a României la euro, decizie salutată de domna Merkel care a apreciat, în acelaşi timp, efectul avut până acum de măsurile de austeritate luate de guvernul de la Bucureşti.” http://www.cotidianul.ro/basescu-la-berlin-deficit-zero-in-2013-si-euro-in-2015-163509/
“Preşedintele PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goală. Traian Băsescu a fost cu o invitaţie la shopping. Domnul Băsescu le-a transmis investitorilor germani că-i aşteaptă să cumpere companiile din domeniile energetic şi feroviar ( http://www.cotidianul.ro/germania-si-fmi-la-shopping-in-romania-163711/).
[3] Simon Reich, The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical Perspectcive (Ithaca: Cornell Universitz Press, 1990), 156.
[4] Reich, Fruits of Fascism, 164-65.
[5] Reich, Fruits of Fascism, 167.
[6] Reich, Fruits of Fascism, 177-79.
[7] Reich, Fruits of Fascism, 187-88.
[8] Reich, Fruits of Fascism, 255.
[9] Reich, Fruits of Fascism, 253-54.
[10] Germa Bel, “The Coining of “Privatization” and Germany’s National Socialist Party”, Journal of Economic Perspectives, 20: 3 (Summer 2006), 187–194.
[11] Hans Behrend, The Real Rulers of Germany (London: Lawrence & Wishart, 1939), 102.
sursa: mirceaplaton.com
[12] Vezi isprava PDL aici: http://www.ziaruldeiasi.ro/pulsul-orasului/este-oportuna-desfiintarea-scolilor-de-arte-si-meserii~ni59h8 . Şi o alternativă: http://www.ziaruldeiasi.ro/economic/avem-scoli-private-de-meserii-cat-costa-sa-obtii-o-diploma-de-frizer-sau-bucatar-recunoscuta-in-ue~ni7qjk.
[13] Behrend, The Real Rulers of Germany, 78.
[14] Behrend, The Real Rulers of Germany, 70.
[15] Janine R. Wedel, Shadow Elite: How the World’s New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market (New York: Basic Books, 2009), 90.
[16] Wedel, Shadow Elite, 125.