Oricine încearcă astăzi să repună, public, în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei.
Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea. Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier. Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.
Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri. Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.
„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.
Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!
Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, că „gura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale. Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!
Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri. Şi mai are un cusur: e greu de privit în ochi.
George Radulescu
sursA: adevarul.ro
Adauga comentariu