Ne invadează, parcă, un virus al disoluției. Părem o țară sub asalt programat, ruinată din exterior de interese potrivnice si din interior de falia dezbinării.
Democrația nu mai este recunoscută decât în latura ei decorativă. Ceea ce ține de fondul democrației, respectarea voinței majoritare, a devenit temă de ironii, înverșunare și combat ideologic. Nu doar că instrumente fundamentale ale așa numitului stat de drept, cum ar fi Parlamentul și guvernanța executivă, sunt contestate exact în latura lor primordială, legitimitatea dobândită prin vot, dar se încearcă crearea unor substitute oculte ale acestora care să exercite puterea indiferent de opțiunile elective.
Traian Băsescu, în timpul mandatului său de președinte al României, a avut dezaxarea și cinismul necesare de a se folosi de o idee bună pentru a crea un monstru antinațional. Invocând nevoia luptei cu corupția, a dat liber asamblării teribilei, ilegitimei și pe alocuri criminalei structuri bicefale, recunoscută în timp drept binomul SRI – DNA, care a reușit cea mai feroce și sfidătoare epurare politică din România de după decembrie 89.
În numele justiției, a fost compromisă justiția. Doamna Monica Macovei, împinsă de o ură față de semeni răsplătită din plin cu trăiri extatice pe timpul mandatelor sale de procuror comunist, și-a găsit protectorul perfect în persoana marelui amator de cruzimi, șantaje și răzbunări, Traian Băsescu. Cei doi au pus la cale, în România, un așa zis sistem juridic, care a permis degenerarea, până la atingerea dezastrului de azi.
După lungi și dureroase interiorizări ale traumelor provocate de abuzurile comise de binom, victimele au început, de vreun an, să vorbească. Iar mărturiile lor sunt, pe alocuri, cutremurătoare. Personaje de filme horror, neverosimile prin nivelul irespirabil de dezumanizare și poltronerie, ne sunt dezvăluite ca existând aievea sub nume (de buletin, nu de cod) precum Florian Coldea, Laura Kovesi, Mircea Negulescu, Ciprian Man, Lucian Papici, Livia Stanciu, Camelia Bogdan etc.
Cu toate că faptele ilegale, imorale, anti-semeni nevinovați (nu vorbim de cei condamnați cu îndreptățire) ale celor de mai sus au fost dovedite nu doar prin mărturii ci și prin înregistrări ori sentințe definitive ale unor instanțe, ei sunt în continuare protejați și chiar susținuți de capii sistemului ocult.
Președintele Iohannis (vârful acestei piramide oculte dacă, nu cumva, mumia faraonului captiv într-însa) se declară mulțumit de toate derapajele justiției, prezentate în mass media. Domnia sa nu vede abuzurile și încălcările Constituției, sau, dacă le vede, nu le crede. Cel mai probabil, însă, le și vede, le și crede, dar îi convine. Mai mult decât atât, face tot ce depinde de dânsul pentru a ține în funcțiune acest patinoar al justiției în care toate alunecările de la ori pe lângă lege îi servesc. Deocamdată!
Domnul ministru Tudorel Toader își vede însă de treabă. În ritmul său ardelenesc de român – moldovean școlit, face niște pași tacticoși, într-o anume direcție, care, constat, produc disperare în unele medii.
Aseară, la pomădatul Rareș Bogdan, se discuta isteric despre un plan diabolic al PSD de a vota în regim de urgență (și, evident, mârșav) legile justiției. După care să urmeze, la foc automat, suspendarea lui Klaus Iohannis, interimatul, la Cotroceni, al lui Tăriceanu și demiterea de către acesta, a șefilor de parchete incomozi. Apoi numirea în locul lor, în secunda următoare, a unor favoriți ai lui Dragnea, cu misiunea să îngroape definitiv temerara și exemplara noastră luptă anticorupție. Singura soluție propusă, la unison, de exaltații din studio, era ieșirea masivă în stradă a tefeliștilor care să împiedice, ca în ianuarie cu Ordonanța 13, planurile dibolicului PSD.
O disperare consonantă cu cea de mai sus a exprimat și un invitat PNL la A3. Ironizat de Mircea Badea pentru „impresionantele” mitinguri de protest (câteva sute de participanți, cu lozinci anti – Dragnea) organizate cu mare tam-tam de PNL în mai multe orașe din țară, acesta a comentat cu combativitate fatalistă (redau din memorie): „doar strada îi mai poate opri din planul lor de distrugere a justiției și de lichidare a luptei anticorupție”.
În fine, citesc în această dimineață efectul unei treziri bruște (și, cum se întâmplă adeseori, amare) din mahmurelile sale periodice, a lui Tudor Chirilă: „Sub ochii nostri adormiti astia reglementeaza pragul la hotie mai abitir decat in februarie. Ma intreb ce naiba ne-a adormit acum de nu mai putem sa protestam ca atunci?”
Mie, mărturisesc, mi-e simpatic Tudor Chirilă. Îmi plac cântecele lui și, în plan politic, deși nu-i împărtășesc opțiunile, mi se pare sincer. Neinformat, dar sincer. De aceea mă grăbesc să-i răspund la întrebare:
dragă Tudor, protestele voastre de „atunci” au reprezentat un experiment ocult, căruia i-ați folosit, fără să vă dați seama, drept subiecți. A fost, se pare, pariul lui Coldea cu Iohannis, în care Coldea s-a angajat să mai dea jos, o dată, prin metode specifice, guvernul pesedist, așa cum a făcut-o după Colectiv. Cum se știe, a pierdut pariul și a trebuit să plece. Se pare că Hellvig e mai puțin gambler.
Să ne întoarcem însă la demonstrație. Din cele trei exemple citate mai sus (completate cu multe alte vituperări apărute recent în mass media la adresa puterii actuale (cea legitimă, nu cea paralelă)), se pare că s-a instaurat un soi de defetism panicard printre sprijinitorii, cu orice preț, ai justiției macoviste. Apelurile lor frenetice la ieșirea masivă în stradă ca la o ultimă soluție de salvare a binelui par a fi adresate mai degrabă operatorilor din spatele serverelor sereiste decât cetățenilor cu discernământul la ei. Aceștia, așa cum s-a văzut la ultimele întărâtări ONG-iste atât pe teme de justiție cât și de fiscalitate, și-au precizat dimensiunea socială reală undeva la 10 000 de persoane.
Încercările unor binomiști apăsați de amenințarea propriilor abuzuri, ale unor macoviști cu degetele și urechile prinse fără scăpare în capcana secretelor SIPA, precum și ale unor oportuniști politici care mai speră la un ciolan dobândit pe daiboj, ca până acum,
încercările tuturor acestora, zic, de a folosi, prin amăgire, strada, pentru scopurile lor fără vreun beneficiu social, nu fac altceva decât să compromită strada.
Parcă ticăloșia merge prea departe! Nu vi se pare?
După ce, în numele justiției, ați compromis justiția, sunteți acum gata, în disperarea voastră egoistă, să faceți un nou pariu: că, în numele străzii, veți compromite strada?
Sursa: Contele de Saint Germain
Adauga comentariu