Uşor e să stai la căldurică la stat şi, de sub plăpumioara protectoare, să faci teoria chibritului care nu se aprinde!
Te rog, primeşte micile mele rânduleţe, oricum ai fi, minimal, maximal, neputincios sau poliţienesc. În definitiv, eşti al meu şi sunt al tău, ca-ntr-un cântec. În fiecare zi îmi ceri câte ceva: impozite, participare, atitudine, respect, sacrificiu. Când muncesc, să fiu eficient. Când mă plimb pe stradă, să fiu civilizat. Martor al nedreptăţii, îmi pretinzi spirit civic. Iar când te părăsesc vremelnic, îmi ceri să nu te fac de râs, să nu-ţi stric „imaginea”. Am fost crescut cu ideea că nu există altul mai bun decât tine. Pentru simplul fapt că m-am născut aici, constat că-ţi sunt dator. Odinioară, un cap luminat s-a exprimat cam aşa: „Nu te întreba ce face statul pentru tine, întreabă-te tu ce faci pentru el!” Frumoase vorbe, rămâi mut! Ei bine, azi întorc foaia. Am să fac o pauză creştinească de supunere şi compasiune. După o viaţă de om, pot să te întreb, multiubite şi stimate statule, ce faci, ce ai făcut tu pentru mine?
În fapt, tu hotărăşti doar cum îmi consumi banii. Angajezi cohorte de funcţionari care au, de-a dreapta lor, sertăraşul unde îmi depun obolul. Politicieni care-mi reglementează viaţa cu legi. Miniştri şi secretari de stat, directori şi inspectori care mă conduc şi mă inspectează toată ziulica. Din tot ce câştig, îţi tragi partea leului. Cam trei sferturi. Când te întreb de ce nu-i primesc înapoi sub formă de servicii şi protecţie, brusc, te răţoieşti că sunt comunist, socialist, bolşevic, anarhist sau asistat. Îmi sugerezi, fără ruşine, că te plătesc prea puţin! Tu nu poţi crea locuri de muncă, dar eşti decis să-mi pui pumnu-n gură dacă sunt gata să mi-l creez pe-al meu. Te plângi de dimineaţa până seara că nu sunt bani şi trebuie să te-mprumuţi şi mă împingi să-mi caut norocul pe alte meleaguri. Că aşa sunt economia de piaţă şi lumea largă. Dar, stupoare, tu hotărăşti pe ascuns cui dai pământul de sub tălpile mele, apa mea de băut, bogăţiile din adâncuri şi aerul pe care-l respir. Tu eşti proprietarul proprietăţilor mele şi ţi se fâlfâie. Pentru că tu faci distribuţia resurselor. Ciudat, în fruntea listei stau doar protejaţii tăi care mă scuipă-n cap. Tu decizi, cu de la sine putere, fără măcar să mă întrebi, ce este binele şi ce e răul. Tot tu hotărăşti, deşi te pretinzi neputincios, cine trăieşte şi cine moare şi, curios lucru, hotărăşti întotdeauna la fel: câştigă cel care te unge mai tare. Nu pe tine, direct, ci armata ta de mercenari lacomi. Şi îmi spui: „Nu-i normal să triumfe cel mai puternic? Nu-i în legea firii să rămână pe piaţă cel mai bun, mă rog, cel mai bazat?”
Astfel, pas cu pas, te întorci la legea naturii, unde cel slab e sfâşiat, deposedat, alungat, parazitat, în numele logicii universale şi circulare. Că-i zice legea pământului, a talionului, omertà, nu contează, ne întoarcem, în sfârşit, la natură. Păi ce e statul ăsta, să dea, să tot dea? Numai că eu, unul, constat cu uimire că statul român mă minte. El nu-mi dă înapoi nimic, are mână numai de luat. Educaţia e precară, sănătatea e la pământ, investiţiile publice sunt prosteţi şi cu parandărăt, poliţia e ineficientă, iar justiţia, coruptă! „Iarule, nu-nţelegi că nu sunt bani?” Am înţeles, statule, nu te enerva! Dar ce-ar fi să te vindem pe tine, mai întâi? Lume, lume, am un stat de vânzare, îl dau ieftin. Numai că trebuie luat la pachet cu funcţionari cu tot! Aha, nu se bagă nimeni!
Florin Iaru
sursa: adevarul.ro
Da, lucrurile ar sta asa..
Daca facem greseala sa consideram statul ca fiind ceva exterior noua.
Statul este suma indivizilor locuitori pe un anumit teritoriu, legati intre ei, mai strans sau mai slab, de o anumita cultura, de o anumita istorie, indivizi care se aduna punand impreuna resurse astfel incat sa administreze mai bine unele domenii care ar putea fi administrate mult mai greu de fiecare in parte. Acolo unde statul nu este asa ceva, statul nu inseamna nimic decat o vorba goala.
O vorba goala pe care niste indivizi lipsiti de scrupule o folosesc pentru a ii insela pe ceilalti.
Dar pentru ca nu putem administra cu totii toate domeniile astea comune, alegem reprezentanti, angajam functionari publici (public servants). In Romania obisnuim sa traim cu impresia ca acesti indivizi sunt statul, sub masca unui stat abstract pe care nu il putem defini in mod clar. In realitate, cand ne gandim la stat ne gandim la politician, la politist, la jandarm, la functionarul de la administratia fiscala care ne poarta din birou in birou.. Recunoasteti.
Cand o sa ne gandim la stat ca la ‘noi’, ‘noi impreuna’, atunci o sa se miste mai usor lucrurile.
Pana atunci, suntem cu totii niste simple victime ale unei realitati care ne scapa de sub control.
Pe foarte scurt; e adevarat tot ce ai scris. dar mai eceva…
1. in final statul suntem sau ar trebui sau am putea… fi NOI. Asa ar trebui sa fie. Exista deja teoriile socio-economice care pot deveni programe concrete. De aici incepe greul, trebuie propagate in mase.
2.Peste stete si guverne planeaza niste nori negri care determina climatul economic. Astfel statul, si nu numai cel roman, primeste tot mai putin din tot ce misca in economie. Iar aceassta miscare e tot mai incetinita de un fenomen intrinsec capitalismului: caumularea de masa monetara si imobilizarea ei in conturi cu cifre astrnomice. Aceasta aduce recesiunea, criza.
Dac vrei, mai putem vorbi de asta, de matricea complexa a efectelor, de solutii pentru iesirea din acest fenomet.
O zi buna!
Scuza greselile de tastare, m-am grabit.