C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dor de Ceauşescu

Obsesia opozanţilor preşedintelui de a ne convinge că trăim într-o dictatură şi că suntem victimele unui dezaxat din stirpea Ceauşescu-Hitler nu reprezintă doar o încercare eşuată de a găsi cel mai demolator tip de retorică împotriva lui Traian Băsescu, după cum scria recent Andrei Pleşu. Aşa cum folosirea cu obstinaţie a cuvântului “dictatură” nu relevă doar conflictul lor cu limba română, reaua-credinţă sau lipsa de consideraţie faţă de victimele adevăratelor dictaturi.


Este evident că o minte îngustă nu poate produce propagandă de calitate şi că, în final, va ajunge să-şi rateze ţinta şi să facă mai multe victime colaterale. Însă, dincolo de primitivism intelectual şi lipsă de caracter, flaşnetele au un motiv întemeiat să însiste pe această partitură isterică: există audienţă pentru ea. Numeroşi români se hrănesc cu iluzia că sunt în continuare victimele unei dictaturi, iar acesta este un motiv suficient de puternic pentru o liotă de politicieni şi ziarişti de casă de a persevera într-un discurs grotesc, bazat pe o aberaţie.

Românii care sorb cu nesaţ ditirambele moderatorilor ce le spun, seară de seară, că trăiesc sub cizma unui tiran reprezintă nucleul dur al unui grup mult mai numeros de compatrioţi care nu şi-au decontat încă până la capăt relaţia cu fostul tătuc al naţiei.

“Aproape de fiecare dată când pornesc o discuţie cu un român, inevitabil, după ceva vreme, vine vorba de Ceauşescu. Orice aş întreba despre ce se întâmplă azi la voi se ajunge, inevitabil, la el. Şi mai straniu mi se pare că, şi atunci când vorbim de lucruri care nu au legătură cu politica sau cu problemele serioase ale societăţii, tot la Ceauşescu vă referiţi mai devreme sau mai târziu. Ba chiar şi atunci când discutăm despre ce se întâmplă în alte ţări se mai strecoară o aluzie la fostul vostru preşedinte.”

Credeţi că această observaţie, făcută de un diplomat străin, este o exagerare? Potriviţi-vă urechea pe frecvenţa numelui odios şi o să fiţi şocaţi ce forfotă e pe Ceauşescu FM! Cât de des îi invocăm numele! Şi cât de bolnăvicioasă este obsesia noastră pentru el, la mai bine de 20 de ani după ce l-am ciuruit!

Am suferit o traumă, veţi spune. Ticălosul asta ne-a violat – el şi grupul lui de securişti şi activişti tălâmbi şi sadici – timp de 25 de ani, iar noi nu am avut nici un alt mijloc de a ne proteja decât să mimăm că ne place. După o asemenea agresiune, normal că am rămas cu sechele!

Normal că ne trezim şi ziua în amiaza mare, atunci când vorbim cu prietenii, ţipându-i numele, ca într-un coşmar! Normal că îi măsurăm pe toţi cei ce ne conduc după statura lui. Normal că facem filme documentare despre el – din ce în ce mai multe, în loc de din ce în ce mai puţine! Normal că ne înghesuim în faţa televizoarelor ca să aflam dacă el, şi nu sosia lui, se află îngropat la Ghencea!

Explicaţia ţine însă doar la unii dintre noi. Printre milioanele de oameni bulversaţi încă de micile complicităţi şi compromisuri pe care au trebuit să le facă pentru a supravieţui sub cizma fostului dictator există mulţi care nu doar că nu înţeleg ce au de făcut cu libertatea, ba chiar tânjesc după talpa care le-a ţintuit multă vreme existenţa. Nu este o dorinţă conştientă, ci una care le străbate furtunos subconştientul şi care le blochează ieşirea din impas. De unde vine ea?

Din faptul că se simt pierduţi fără reperul fix al vieţii lor: convingerea că destinul le stă în mâinile altcuiva. Din refuzul de a accepta că ei sunt principalii responsabili pentru tot ce li se întâmplă; că doar alegerile şi eforturile lor decid dacă trăiesc demn sau umil; că indivizii pot influenţa determinant evoluţia comunităţii din care fac parte, chiar şi în condiţii adverse; că puterea liderilor se întinde până acolo unde vor cei care le-au dat-o. Dar şi din nevoia de a transfera pe umerii altora răspunderea atunci când nu reuşesc să trăiască în acord cu adevărurile de mai sus.

Cei ce cred că şi azi trăim într-o dictatură sunt aceia care nu vor să accepte în ruptul capului că Nicolae Ceauşescu nu a fost decât o mască după care şi-au ascuns propriile slăbiciuni. Pentru frica de a-şi asuma consecinţele unei poziţii demne în faţa abuzurilor care se petreceau sub ochii lor Ceauşescu era de vină. Pentru lipsa de caracter care i-a îndemnat să îşi toarne colegii în schimbul unei funcţii sau al mai multor proteine Ceauşescu era de vină. Pentru nepriceperea de a fi fost mai buni, mai serioşi, mai oneşti, pentru neputinţa de a fi construit, individual şi ca societate, o viaţă mai bună Ceauşescu era de vină. Şi acum, când Ceauşescu nu mai e, de ce vieţile lor arată la fel de sordid şi de lipsite de sens?

Cine nu poate răspunde onest la întrebare caută o altă mască, un alt dictator pe care să-l interpună între ei şi oglindă. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de dictatura adevărată (aia în care, de exemplu, serviciile secrete vânau cetăţenii de rând şi ţineau de şase nomenclaturii, iar salariaţii erau concediaţi mai degrabă pentru că le rămânea o rudă în străinătate, şi nu pentru incompetenţă), cu atât unii simt o nevoie şi mai teribilă de a inventa substitute.

Dependenţa prelungită de drogul care îi ajută să vadă în dictator UNICUL vinovat pentru tot ce se întâmplă rău în România cere doze din ce în ce mai mari. Îl vor pe Ceauşescu (sau un alt Ceauşescu, oricare ar fi el) şi mai mult printre ei pentru că, într-o ţară în care, chinuit, capitalismul începe totuşi să cearnă valori şi să recompenseze performanţa, sunt din ce în ce mai greu de evitat întrebările incomode privind propria responsabilitate în ceea ce priveşte nivelul de trai la care au acces. Singura scăpare este ca discuţia să fie întotdeauna despre altul, nu despre ei.

De ce au nevoie ca de aer să audă că Băsescu este dictator? Pentru că asta îi scuteşte şi de alte introspecţii incomode. Un dictator nu poate fi dărâmat de la putere prin mijloace democratice. La ce bun, atunci, să-şi facă mustrări de conştiinţă pentru pasivitate, pentru neimplicarea politică şi civică atunci când este limpede că orice încercare de a i se opune este inutilă? Doar o spun seară de seară atâţia analişti şi comentatori: “dictatorul este malefic, joacă pe degete şi clasa politică, şi instituţiile statului, serviciile lui secrete ne ascultă telefoanele, ştiu oricum ce avem de gând să facem şi au deja planuri bine stabilite pentru a ne dejuca orice acţiune”.

Trăim într-o dictatură originală. Una în care cel mai eficient instrument de propagandă care acţionează în favoarea ei, hiperbolizându-i puterile şi descurajând implicit orice încercare de rezistenţă, îl reprezintă chiar vocile isterice ale opoziţiei. Ceauşescu se răsuceşte în mormânt de invidie. Dacă şi el ar fi avut parte de un asemenea noroc, Băsescu nu ar fi ajuns niciodată să-i ia locul.

DAN CRISTIAN TURTURICA
sursa: romanialibera.ro

Related Posts

2 Responses “Dor de Ceauşescu”

  1. cornelius55 says:

    nu traim o dictatura. corect. traim doar extrema incompetenta a matrozului alcoolic pe care l-am ales presedinte. oricum le rasucim vina ne apartine.

  2. Doru Dascalu says:

    Corect şi la obiect.Singura grijă şi muncă a celor din opoziţie, este doar să strige: “hoţii”, ca să fugă ăştia şi să le ia locul ei.Dacă văd că “hoţii” nu pleacă de la ciolan, atunci caută să asmută populaţia, să o manipuleze, că vezi doamne să-i alunge de la ciolan, că vin ei.Atât timp cât cuvântul politică, a fost asimilat de către românul de rând ca “bani,afaceri,putere,hoţie cu acte”, adio implicare politică a omului de rând.Trebuiesc să mai treacă 50 de ani de capitalism, exact cum au trecut de comunism.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss