Constantin Brâncuşi spunea că „în România sunt prea mulţi «diştepţi» în politică, în artă şi în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică şi meserie intelectuală fără tenacitate şi inteligenţă. «Diştepţii» produc camelotă. Ca să cultivi un pogon sărac de Gorj cu porumb şi dovleci îţi trebuie vitejie, tenacitate şi inteligenţă, pe care n-o găseşti la Capşa şi prin anticamerele demnitarilor capitalei române. Cu un pogon, ţăranul hrăneşte familia, dacă nu ar fi birurile. Din pricina prolificităţii şi a birurilor au împânzit Bucureştii pe care-l hrănesc cu cobiliţele. Mai trimit şi acasă pentru mălai şi casă nouă. Am fost trimis şi eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura şi nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat şi arta mea. M-am salvat ca om”. Reflecţia este aforismul nr.117, din „Pravila lui C. Brâncuşi”, întocmită de Petre Pandrea. Este, evident, o reflecţie ce trimite la mai multe teme: starea României, morala rurală, soarta istorică a sătenilor din Gorj, propria evoluţie.
Să rămânem acum la prima parte. Ea ne spune că persoane isteţe („diştepte”) ocupă demnităţi şi roluri influente şi „produc” o marfă proastă, de cârpaci („camelotă”). Sunt persoane care nu trăiesc dedicarea ce creează „tenacitatea” şi „vitejia”, ci întreţin un fel lunecos de a fi, la un nivel jos, de strecurare prin împrejurări. Constantin Brâncuşi nu era nicidecum pesimist şi nu împărtăşea fatalismul istoric, dar faptul nu-l împiedica să fie lucid în privinţa stării din ţară şi să spună lucrurilor pe nume. Stau astăzi lucrurile altfel?
Între timp, au avut loc două schimbări.
„Diştepţii” nu se mai recrutează dintre relativ puţinii care făcuseră stagii în străinătate, ci dintre mulţi care au trecut pe acolo. Şi mai important, ei nu se mai selectează dintre fruntaşii profesionali ai generaţiilor, ci dintre cei care s-au pripăşit cum s-a putut. În Franţa, un sociolog era intrigat de faptul că, odată cu Sarkozy, s-a oprit tradiţia ocupării poziţiilor înalte în stat cu absolvenţi de vârf. La noi, dacă s-ar face statistica, să zicem a ultimei decade, ar fi decepţionant. Nu doar sportul plagiatului i-a propulsat pe mulţi, ci şi examene chinuite, aranjamente în culise, absolviri mediocre, lucrări scrise în colectiv sau de alţii, avansări proptite de părinţi, rude sau naşi, intervenţii misterioase, ataşarea la coterii, nimereala. Meritocraţia ar fi sfidată, dacă s-ar face o cercetare pe întrebarea simplă: ce calibru au de fapt cei care ajung să decidă? Sociologul francez punea întrebarea pe malurile Senei. Ce va fi când se va constata statistic vasta confuzionare a valorilor de la noi, care face ca decidenţi să se selecteze dintre absolvenţii de mâna a doua, ba chiar şi a şaptea, dacă nu mai rău?
A doua schimbare majoră constă în aceea că dedicarea, care mai era chestiune de etică, chiar de patriotism, nu se mai discută. Acum prevalează impresia că şi în funcţiile publice ar fi valabil dictonul „fiecare face ce vrea, căci este liber”. Perceptibila neînţelegere a rolurilor publice duce vizibil la situaţii stranii. De pildă, tocmai în democraţie se abuzează de procedura numirilor subiective în funcţii, tipică regimurilor autoritare. Nu altcineva decât un ambasador a trebuit să atragă atenţia celor care guvernează că ar fi cazul să aibă şi un proiect câtuşi de puţin coagulat pentru această ţară. Nu mai stăruim asupra faptului că devin demnitari, cu o frecvenţă uimitoare, inşi legaţi de forţe oculte. Nu este vorba aici de cei care asigură ordinea internă sau apărarea naţională, ci de cei din educaţie, cercetare, administraţia publică, justiţie, cultură, care apar tot mai mult în statele de funcţiuni ale acelor forţe.
Constantin Brâncuşi avea în vedere lucrul de mântuială şi stilul lunecos ca prestaţii ale „diştepţilor”. Între timp, acestea au intrat în obişnuinţă, încât mulţi nici nu le mai bagă în seamă, sau le iau ca blestem spunându-şi că „aşa este politica pe Dâmboviţa, Someş, Bahlui sau Bega!”. Conectată prin multe fire cu camelota, a intrat pe scenă o altă consecinţă a „diştepţilor”: infantilizarea activităţilor.
Împrejurări recente au atras atenţia din nou asupra infantilizării. Nu mai stăruim, de pildă, asupra faptului că la audieri în Parlament unii miniştri din guvernul actual mărturiseau că nu sunt pregătiţi, căci „abia aseară am primit un telefon cu nominalizarea!”. Comic, dacă nu ar fi trist, mai nou s-a dezvăluit, de pildă, nominalizarea la telefon a demnitarilor în toată amploarea şi grotescul ei. Cetăţeni apelaţi, dar care nu au răspuns la telefon, nu au fost nominalizaţi, iar cel care a fost găsit şi-a plusat şansele. Se spune că uneori această căutare nici nu a mers mai departe de primul telefon care a spus da. Şi mai grăitor, la un spectacol de teatru un vecin de cabină s-a revoltat aflând nominalizarea, aberantă, de altminteri, a cuiva ca ministru. A luat legătura pe loc, peste balustradă, cu politrucul aflat în cabina vecină, i-a şoptit un nume, iar în cincisprezece minute televiziunile anunţau deja nominalizarea altuia, de care cei care făceau numirea nu auziseră vreodată. Este aceasta procedura de selecţie a demnitarilor într-un stat? Nu, este doar infantilism, ca să nu complicăm acum discuţia cu interpretări mai largi.
Infantilismul apare ori de câte ori o activitate este redusă la joc, iar răspunderea este eludată. Să luăm câteva exemple.
A trebuit, de pildă, reorganizată industria în perspectiva competiţiei severe din economia de piaţă, dar s-a tratat ca un joc nevoia de a asigura ceva în locul ei şi s-a procedat cum se ştie când s-a recurs la simpla demantelare. Mai nou, când este redusă la simple combinaţii ale persoanelor şi partidelor, democraţia este asimilată păgubos unui joc şi, desigur, trădată. Desconsiderarea sau necunoaşterea valorilor fondatoare ale justiţiei – cum ar fi, de pildă, demnitatea umană sau legitimarea – sub pretextul prevalenţei procedurilor, respectiv, a formalismului juridic, este un alt joc în chestiuni în care nu e de glumit. Confuzia ce constă în personalizarea excesivă a deciziilor în instituţii ale democraţiei, precum partide, organizaţii, comisii, consilii, primării, şi, invers, în dizolvarea răspunderii personale, în numele folosit impropriu al democratizării, în instituţii care trebuie să dea performanţe economice şi profesionale, de felul ministerelor, întreprinderilor, universităţilor, ţine de infantilism. Când, în loc să se conceapă o politică externă matură, se face chibiţare şi propagandă pentru consumul naivilor, în vreme ce ordinea lumii se stabileşte câteva etaje mai sus, este tot infantilism.
Şirul ilustrărilor poate fi prelungit. Fiecare exemplu probează că diagnoza infantilizării are de partea ei fapte de netăgăduit, iar toate la un loc că nu este vorba de ceva punctual, risipit în societate precum gripa pe vreme rea, ci de o maladie ce a cuprins instituţii şi decidenţi.
Într-o carte în intenţie monografică, Alexandra Viatteau (La societe infantile, Hora Decima, Paris, 2007) socoteşte “infantilizare” maladia ce rezidă în înlocuirea gândirii cu divertismentul (entertainement) şi a conştiinţei gravităţii problemelor cu jocul. Înlocuirea merge, desigur, la petreceri, pe stadion, în sala de spectacole. Ea are acoperire atunci când alte probleme (de concepere, de organizare, de producere, de raţionalizare) sunt rezolvate. Înlocuirea este însă infantilizare atunci când este nevoie de respectarea vocilor persoanelor, de rigoare şi de răspundere.
Ca ilustrări, autoarea aduce în discuţie comportamente din jur. Pe de o parte, fiindcă este pluralism, se crede că adevărul şi justeţea opiniilor nu mai au importanţă, încât ne putem lăsa în seama jocului forţelor aflate pe scenă. Pe de altă parte, întreg jocul (chiar interpretarea ca joc!) stă sub supravegherea paternalistă a celor care au ajuns la conducere. Se cultivă insistent, de pildă, ideea scăderii importanţei principiilor în viaţă într-un context profund marcat de ideologii. Cetăţenii, inevitabil diverşi ca opinii, opţiuni, viziuni, sunt reduşi astfel, tot mai mult, la indivizi ce se mişcă unii printre alţii, aidoma atomilor într-o moleculă. Se cultivă sentimentul libertăţii nelimitate, într-o situaţie în care atitudinea şi consecvenţa lor, chiar opinia lor, nu contează.
Alexandra Viatteau spune că în Franţa are loc o “retragere progresivă a schemei istorice creştine a raportului dintre spiritul personal al omului şi Dumnezeu”, care, atunci când a fost bine înţeles, a funcţionat ca fundament al demnităţii umane, al umanismului, al libertăţii individuale, ca şi al diversificării persoanelor sub aspectul convingerilor. Această retragere duce în mod periculos la un “profil intelectual şi moral slăbit”, în condiţiile în care câştigă teren vederi meschine ale “abandonării de sine şi confortului, promotoare ale imaturităţii şi îngustimii” (p.30-31). Însăşi “civilizaţia europeană” pare a se despărţi de acel fundament istoric în favoarea jocurilor ce discreditează rigoarea până la vulgaritate. Gravitatea iniţială a umanismului pierde teren în faţa “cheltuielilor ludice, destinate să amuze colectiv mulţimile împinse la infantilism”.
În sprijinul diagnozei “infantilizării”, autoarea aminteşte o seamă de premoniţii. Jacques Maritain avertizase cu decenii în urmă asupra proliferării de “sclavi ce se socotesc fericiţi”, în cadrul “civilizaţiei de masă”. Anterior, Lev Tolstoi semnalase “tentaţia de a abdica de la autonomia personală adultă pentru a urma «tendinţa generală»”.
Alexandra Viatteau adaugă probe rezultate din observarea “jocurilor şi competiţiilor colective” şi a “dependenţelor” persoanei, mai nou de organizarea comunicării, care reduc individul la “eternul copil al statului şi societăţii”. “Despuiat de forţa spirituală, în conduita sa morală personală şi socială, livrat asaltului instinctelor şi impulsurilor oarbe, încurajat prin forme de manipulare ce atacă înseşi fundamentele umanităţii sale, omul de astăzi riscă să regreseze şi să facă să regreseze democraţia în care el trăieşte. Infantilizarea de masă este un fapt grav” (p.64). Autoarea îl invocă în sprijinul argumentării pe David Riessman (cu renumita sa analiză, La foule solitaire, Artaud, Paris, 1964), care a profilat “omul extradeterminat” – individul alcătuit din clişeele momentului, despuiat de interioritate, care depinde de impulsurile din afară. Ea observă că în societăţi avansate de azi se constituie un “nou conformism”, în condiţiile dificultăţilor individului de a gândi pe cont propriu, de a aduce la formulare propriile idei şi afecte, de a vorbi articulat şi de a se exprima pe sine.
Trăim, cum se observă din cele de mai sus, infantilizarea pe niveluri. Ea constă în ceea ce face un individ sau altul, dar şi în ceea ce face societatea ca ansamblu. Alexandra Viatteau invocă ambele nivele ca indicii ale “societatăţii infantile”.
Într-un punct important socotesc diagnoza totuşi discutabilă. Nu este de ignorat faptul că în jur se petrec fenomene mai grave decât “infantilizarea”. De pildă, “animalizarea” sau satisfacţia sadică de a-l vedea pe altul privat de drepturi, despuiat de demnitate, jupuit pur şi simplu. Sau “dezumanizarea”, sau incapacitatea de a gândi în termeni de reciprocitate drepturile, libertăţile, instituţiile, critica. Infantilizarea este însă fără îndoială preocupantă astăzi. În societăţi cu democraţii exersate, indivizii pot fi stimulaţi la manifestări infantile, dar instituţiile şi demnitarii rămân, în mare, gravi. Reala competiţie, reacţia cetăţenilor şi, poate, tradiţia şi instinctul conservării îi fac gravi când este vorba de exercitarea puterii şi de răspunderea pentru propăşirea propriei naţiuni. Puterea se poate pierde, câştiga, ea poate scădea, creşte sau se poate transfera, dar, în democraţii exersate, se vede mai rar deţinător un responsabil al puterii care să se joace. Acela poate fi slab, fără viziune, poate greşi, dar Caligula şi Nero nu au în mod frecvent urmaşi!
Aşa stând lucrurile, se poate spune că diagnoza “societăţii infantile” nu distinge între societăţi cu comportamente infantile, dar cu instituţii riguroase, şi societăţi în care infantilizarea a cuprins, în virtutea contraselecţiei, instituţiile înseşi. Diagnoza rămâne, însă, o bună semnalare a faptului că în societăţile actuale se petrece o degradare ce constă în reducerea gravităţii abordărilor în favoarea jocului.
Pe acest fundal lărgit al degradării, observaţia lui Constantin Brâncuşi cu privire la camelotă bate mult mai departe decât se crede. Marele sculptor punea mediocritatea (rezultatelor şi decidenţilor) din societate pe seama “diştepţilor” – inşi cu o cultură aparentă, ajunşi să hotărască pentru ceilalţi, care profită de oportunităţi pentru a-şi satisface interese meschine, în numele democraţiei prost înţelese. Cu imensa sa autoritate profesională şi morală, exemplarul artist a revigorat distincţia dintre “isteţime” şi “pricepere”, dintre “strecurare” şi “realizare”, dintre “ajunşi” şi “personalităţi”. Constantin Brâncuşi se cuvine ascultat. Autorul compoziţiei sculpturale Trecerea Mării Roşii se mai cuvine ascultat în privinţa unui alt adevăr apărat de el, care la noi convinge încă anevoios: “Cine nu luptă contra răului s-a predat inamicului” (nr.119).
sursa: andreimarga.eu
Adauga comentariu