Discriminarea pozitiva e tot discriminare!

O expresie foarte la modă (şi foarte „corectă politic”) în lumea occidentală de azi, inclusiv în România ultimilor ani, este discriminarea pozitivă. Aceasta este prezentată de susţinătorii săi ca o metodă de progres social, prin care anumite grupuri defavorizate pot recupera defazajele istorice faţă de restul populaţiei, fiind justificată de opresiunea din trecut.

În Statele Unite şi Europa de Vest, discriminarea pozitivă a fost aplicată în ultimele decenii în special pentru minorităţi etnice şi rasiale (negri, ameridieni, hispanici, arabi) şi pentru minoritatea de gen, adică femeile – care sunt de fapt majoritare ca procent din populaţie. În România s-a pus în practică în cazul rromilor (sau dacă vreţi, ţiganilor).

Rezultatele au fost foarte modeste, iar uneori chiar contrare aşteptărilor. Situaţia negrilor din SUA este în multe privinţe mai proastă acum decât în urmă cu 50 de ani, după ce s-a implicat statul în rezolvarea problemelor comunităţii, deşi au preşedinte mulatru. Gradul de sărăcie, nivelul de educaţie, numărul de familii destrămate şi copiii crescuţi de un singur părinte sunt toate la niveluri record.

Indienii americani sunt ţinuţi în rezervaţii, pe care teoretic au dreptul de a le administra cum doresc. Practic, sunt nişte mini-ţări socialiste, pe modelul kibutzurilor din Israel, cu un nivel de dezvoltare foarte scăzut, dependente de ajutoare sociale din partea guvernului federal, nivel crescut al alcoolismului şi fără perspective, din cauza lipsei drepturilor de proprietate şi a folosirii resurselor în comun.

În America şi în vestul continentului nostru, după al doilea război mondial femeile au primit din punct de vedere legal toate drepturile pe care le au şi bărbaţii, nu mai există formal vreo diferenţă între cele două sexe în faţa autorităţilor. Feminismul radical din anii ’60 a reuşit din păcate să impună unele măsuri în spaţiul public, astfel că acum femeile beneficiază în aceste ţări de facilităţi mult mai mari decât sexul opus, fiind încurajate practic să-şi folosească genul pentru a primi avantaje incorecte la locul de muncă şi să crească singure copiii, ceea ce afectează negativ viitoarele generaţii.

Despre ţiganii din România s-a vorbit foarte mult, iar după sute de milioane de euro din fonduri naţionale şi europene investiţi în proiecte dubioase de susţinere a acestora, rezultatul este zero. Majoritatea acestor bani au fost furaţi prin intermediul unor ONG-uri fantomă, cu legături în lumea politică, care au desfăşurat activităţi doar pe hârtie. Locurile speciale la şcoli şi universităţi oferite de stat rămân de multe ori neocupate sau revin unor persoane care pretind doar că aparţin acestei etnii.

Statul a dovedit că nu poate sa rezolve problemele unor grupuri minoritare, atât la noi cât şi în restul lumii, deşi cheltuie sume imense de bani din fonduri publice. Chiar şi în cele mai dezvoltate zone, unde „statul social” se laudă cu succese, cum ar fi ţările scandinave, periferiile oraşelor mari sunt pline de ghetouri cu musulmani nord-africani, care nu vorbesc nici măcar limba ţării de adopţie şi trăiesc din ajutoare sociale, păstrându-şi propriile tradiţii barbare.

Ceea ce nu înţeleg apărătorii conceptului „affirmative action” este că sistemul creat de ei încetineşte de fapt integrarea acestor grupuri în societate, încurajându-le să-şi menţină propria cultură marginală şi să pretindă bani de la stat fără muncă. Când ştii că eşti susţinut de restul societăţii doar pentru că exişti, ca într-o grădina zoologică, ba chiar eşti stimulat să nu schimbi nimic din vechile tale obiceiuri dăunătoare, nu ai nicio motivaţie să te schimbi. Progresul social râmăne o vorbă goală, inerţia fiind de fapt chiar mai mare decât la alte grupuri care nu primesc nimic de la stat şi sunt nevoite să se adapteze.

Cum credeţi însă că se simte un cetăţean care aparţine unui grup majoritar când este exclus de la anumite beneficii în favoarea unui minoritar cu merite mai puţine? Cum se simte un student cu notă mare care nu intră la facultate sau nu obţine bursă, iar un coleg de-al său cu o notă mai mică are parte de acestea? Asemenea tratamente diferenţate, anti-democratice şi în totală contradicţie cu drepturile individului, nu fac decât să creeze falii în societate, să nască conflicte artificiale între grupuri.

Discriminarea pozitivă este tot discriminare! Când un minoritar este ajutat preferenţial, adică „discriminat pozitiv”, există întotdeauna un majoritar care este defavorizat, adică „discriminat negativ”. Problema nu se rezolvă în acest fel, apar doar noi complicaţii.

Articol scris de: Adrian Avarvarei
sursa: presalocala.com