Un an blestemat a fost acest 2012. Românii au fost obligati sa suporte trei campanii electorale: în iunie pentru alegerile locale, în iulie pentru referendum si cea de dinaintea alegerilor parlamentare de acum. Criza declansata de referendumul pentru suspendarea si demiterea presedintelui, devastatoare si perfect inutila, a declansat o batalie fara menajamente pentru Putere. Tara era deja sleita de jafurile economice, de coruptia generalizata si de tradarea intereselor nationale. Deceptionati si descurajati, românii si-au modificat imaginea despre ei însisi si au început sa traiasca, fara sa-si fi dorit, cu sentimentul de victima. În fata asalturilor la baioneta ale politicienilor, tot mai multi dintre ei ridica din umeri: nu avem ce sa facem, este inutil sa ne batem!
Nu, nu este inutil. Poate ca am pierdut mult, chiar foarte mult, dar nu cred ca trebuie sa sacrificam si onestitatea noastra de cetateni. Ca fii ai unui stat cu interesele lui, ca europeni ai unei familii de civilizatie cu ideal vechi de solidaritate, nu putem sa depunem armele resemnati. Este momentul sa ne reîntoarcem la relieful existentei noastre ridicat pe simplitate, pe precepte morale si de credinta aproape instinctuale. Nu suntem un popor de hoti. Nici o insulta nu este mai dureroasa decât aceasta. Avem cu ce, avem de ce sa ne ridicam. Pentru asta, este nevoie de o dezintoxicare politica rapida si sa depasim blocajul în care a intrat societatea româneasca. Depolitizarea institutiilor statului este prima dintre masuri. Desi nu este suficienta, este bine sa o aplicam ca terapie de îndreptare a raului.
Prin activism de partid si prin coruptie – hrana si sursa puterii partidelor noastre politice – a fost afectata sanatatea natiunii. Am fost surprins sa constat ca oameni pe care îi stiam cumpatati, cu preocupari intelectuale independente de curentele dominatoare, cu grija dobândirii unui confort social si a unei libertati individuale de spirit, nu mai gândesc cu propriul lor cap. Prin atasament neconditionat la manevrele Puterii multi s-au trezit înregimentati unei cauze care nu este a lor. Trauma majora pe care a produs-o în societatea româneasca acest fel de comportament echivaleaza cu atrofierea simtului civic. Cu depersonalizarea. Când ma trezesc în fata unor astfel de „cazuri“ îmi vine în minte marturisirea marelui diplomat francez Talleyrand, cel care l-a slujit si l-a tradat pe Napoleon atunci când a socotit ca gloria Frantei o cere, care spunea ca nici o aliniere politica nu implica inevitabil o negare a ideilor.
Unii au afirmat ca tentativa din aceasta vara de destituire a presedintelui României a fost neconstitutionala, chiar o rusine. Ca neconstitutionala nu a putut fi demonstrata nici macar de cei interesati sa o socoteasca astfel. O rusine, da. O rusine nu pentru ca a fost initiata ci pentru ca, de data asta constitutional, vointa poporului nu a fost respectata.
Si nu a fost o premiera de care s-ar fi facut vinovati niste români ignoranti si patimasi. În Lituania, un pilot acrobat, Rolandas Paksas, ajuns presedinte în 2003, la 47 de ani, a fost îmbatat nu de aerul tare al vazduhului, ci de cel al înaltimii puterii pe pamânt. Pilotul-presedinte a fost primul sef de stat din Europa destituit dupa modelul american al „impeachment-ului“ caruia i-a cazut cândva victima Richard Nixon. Paksas, ca sa vedeti, a fost înlaturat pentru un motiv care la Bucuresti ar putea fi subiect pentru revistele de bascalioase. Anume, pentru ca a acordat cetatenie lituaniana unui om de afaceri rus ca rasplata pentru marinimia acestuia de a-i finanta campania electorala! Curtea Constitutionala lituaniana nu l-a iertat, ci l-a destituit. Ca sa vedeti cât de repede vine dezonoarea la un politician improvizat si înca si mai repede sanctionarea unui gest de coruptie atunci când democratia si Constitutia functioneaza fara presiunea politicului.
În curând se împlinesc 80 de ani de la asasinarea primului-ministru I. Gh. Duca de catre oamenii Garzii de Fier. Aduc în discutie aceasta crima pentru ca am constatat ca timpul a erodat semnificatia ei în cazul unor tineri care tin cu orice pret sa patrunda în sferele Puterii. O dovedeste mândria abia disimulata a unora de a se revendica lacrima din icoana „capitanului“ Zelea-Codreanu. Asasinarea lui I. Gh. Duca arata unde poate sa duca agresivitate fanatismului politic. Crima în numele unui crez exacerbat politic este împotriva unei natiuni, nu doar a unui om. I. Gh. Duca a fost un promotor al apropierii de cercurile politice si financiare franco-britanice din convingerea ca aceea era calea sincronizarii noastre la Europa si a modernizarii României. În acele vremuri au existat corupti si corupere, nu-i vorba. Dar el a ramas departe de tentatiile banului si onorurilor facile.
Un contemporan, Gheorghe Selten, a lasat un portret memorabil al acestui politician: „A fost modest pâna la sfiiciune, cinstit pâna la abstractizarea persoanei sale, drept pâna la o indolenta slabiciune. N-a facut niciodata parada de cultura sa vasta, de talentul sau superior, de inteligenta sa prodigioasa. N-a fost bogat si nu s-a îmbogatit… N-a putut sa-si strânga bani pentru a-si face o casa macar; vesnic a fost chirias…“. Gheorghe Tatarescu completeaza aceasta imagine, ireala as spune, astfel: „Biroul lui! O încapere în care de-abia pot sedea comod patru insi – cu fereastra ce da pe o curte dosnica. O masa de brad, patru scaune de lemn; într-un colt un divan acoperit cu un macat de stamba rosie, într-alt colt un dulap. Atât. Nici un ornament, nici o podoaba – nici un obiect de arta. Pe dulap o masca de bronz a lui Eminescu, strajuind cu zâmbetul dureros încaperea. Odaie de schimnic. O chilie. Aici s-au scurs ultimii sai ani de truda – de chin – (de) zbucium; aici s-au scurs zilele închinate numai binelui public“. Un astfel de om a fost ucis de oamenii Garzii de Fier care urmau sa urce pâna în vârful puterii în numele lui Dumnezeu si al capitanului.
Nu austeritatea lui I. Gh. Duca o recomand politicienilor nostri de azi, desi nu le-ar strica, ci crezul si demnitatea cu care acesta a considerat ca trebuie sa ocupe o pozitie publica. Nu ma îndoiesc ca ideea „binelui public“ poate fi slujita chiar si din palatul construit de Ceausescu cu privatiuni inimaginabile suportate de români. Conditia este sa ai convingerile unui I. Gh. Duca. Este greu sa fii astazi român (am mai scris aceasta propozitie si marturisesc acum: cu strângere de inima), dar nu trebuie sa facem conditia de român ridicola sau imposibila. Nu este usor nici sa fii francez, spaniol, italian, scotian, englez, grec etc. Nu a fost, de fapt, niciodata. Dar noi nu vom putea iesi la liman aratându-ne la infinit toleranti cu cei care ne umilesc. André Malraux a avut vorbe care, cu schimbarea a doua cuvinte, merita sa fie încrustate pe tâmpla Parlamentului nostru. El spunea: „Eu numesc francezi pe cei care nu vor ca Franta sa moara“. Înlocuiti „francezi“ cu români, „Franta“ cu România si vedeti câti dintre politicienii nostri sunt dispusi macar sa cocheteze cu o astfel de convingere.
Criza exista peste tot, coruptie de asemenea. Liderii politici se ascund în spatele unui mandat dar, pâna la urma, dau socoteala pentru abuzurile pe care le-au facut, cu buna stiinta sau din pacatul, nici el scuzabil, al prostiei. Partidele se fac si se desfac. Ideile mari politice ramân. La noi, alegerile, care ar trebui sa fie un exercitiu de democratie, sunt constant viciate nu neaparat de fraude – acestea exista, desigur, si în alte state – ci de oportunismul politic. De aceasta situatie suntem cu totii de vina pentru ca am tolerat sau am fost indiferenti la rapacitatea clasei politice. Nu am stiut sa taxam, sa sanctionam aceasta rapacitate prin votul nostru. Acceptam sa traim sub tortura politicii. De la acel decembrie însângerat din 1989 si pâna acum evolutia mentalitatilor în România nu a produs înca o alternativa democratica antinomica viabila. O societate tinuta în frâul unei ideologii rigide, ca aceea de dinainte de 1989, nu merita haosul unui capitalism alienat ca acesta care a urmat, lasat la cheremul unor veleitari. Nu schimbi un rau cu un alt rau.
Oricât de dificila s-ar dovedi, depolitizarea institutiilor statului se impune cu necesitate. Respectarea legilor, de asemenea. Intrarea în ordine nu mai poate întârzia. S-a spus în nenumarate rânduri ca trebuie sa începem cu scoala. Desigur. Adaug la acest adevar un altul adesea, daca nu permanent, neglijat: rolul culturii. Asertiunea ca aceasta costa si nu produce, ca investitiile în cultura duc la ruinare rapida este absurda, nedreapta, complet daunatoare. Încercati sa înlocuiti cultura cu ignoranta si veti vedea cât de rapid ne ruinam.
AUTOR: GEORGE APOSTOIU
sursa: revistacultura.ro
Nu se va produce NICI O DEPOLITIZARE, in continuare vor fi numiti politic sefii companiilor comerciale de stat. Cel mai bun exemplu este mascarada „Manageri privati la stat” de la transporturi. Cultura nu prea mai exista, sunt deja generatii sub-culturale care vor activa in Romania ani buni de acum inainte. Si Biserica nu face nimic, desi ar trebui.